3 Days to Kill
mai 18, 2014

3dk

In ciuda faptului ca nu este regizat de Luc Besson, „3 Days To Kill” poarta amprenta stilului inconfundabil al francezului. De fapt, cu toate ca filmul este american, daca luam ca punct de reper interfata sustinuta de nume anglo-saxone mai mult sau mai putin grele, as spune ca structural, intriga este construita in stilul filmului de actiune „made in France”, neputand lipsi cliseul icon al cursei de masini urbane, un ingredient folosit cu obstinenta de francezi, condusul sportiv fiind, pare-se,un skill comun francezului de rand, idee sustinuta de orice film francez care cocheteaza cu notiunea de adrenalina, de la seria „Taxi” pana la „Jandarmi”.

Ba, mai mult, daca stai, analizezi si elimini anumite elemente superficiale, obtii o poveste care a mai fost spusa o data de Besson, cu mult mai mult har. „TAKEN”, a carui structura este pur si simplu clinata de catre „3 Days To Kill”. Asta nu anuleaza satisfactia livrata de acesta film, care mi se pare mai bun decat sequel-ul „Taken 2”. Mult mai bun. Costner face un rol bun, iesind oarecum din pielea super-agentului CIA tip, sa zicem, „Diesel”, si ofera, si el, o nota de umanitate unui personaj reinventat, cu ani in urma, de Liam Neeson.

Nu mi-au placut cateva lucruri in ceea ce priveste acest film. Si ma gandesc in primul rand la felul in care a fost utilizat personajul lui Amber Heard. Prezenta mustind de senzualitate, insa oarecum inutila in ansamblul povestii, ramanand la stadiu de artificiu de marketing menit a abate atentia de la eventualele lipsuri ale filmului. Sincer, nu mi se pare a fi fost nevoie de asa ceva, costumul ala de latex dand o nuanta de holywood-ianism ieftin filmului. Apoi, intro-ul mi-a oferit aceeasi senzatie de care am parte in fata unui film filmat in estul Eurpei de alde Steven Seagal. Cheap.

Una peste alta, filmul mi se pare acceptabil. Placut. De vazut intr-un team building …

The Rum Diary
februarie 3, 2012

 

Cred ca ultima data cand am ras cu adevarat la un film, se intampla ’99-2000, la „Deuce Bigalow: Male Gigolo” Eram la „Republica”, in Cluj, si impreuna cu frate’meu, am fost doi prahoveni care s-au prapadit de ras intr-o sala, mai degraba, retinuta … Este vorba de a rade sincer, din toata inima, rasul acela care te impiedica sa vezi dincolo de perdeaua de lacrimi, este vorba de a iti fi imposibil a te mai putea concentra la filmul de pe ecran, lasandu-te prada unei senzatii de buna dispozitie care face ca filmul sa isi merite banii, indiferent de pretul de mall platit la intrare …

Am ras acum, desi „The Rum Diary” nu se vrea a fi o comedie. Esste chiar un film foarte serios care exploreaza prabusirea unei lumi, sau macar furtul spiritului acesteia. Furtul paradisului si condamnarea unei societati mai putin norocoase la o existenta umila dincolo de gardurile invizibile care ii despart pe cei saraci de cei bogati. Pe nedrept, si unii si altii … Saraci si bogati.

Depp este cel mai bun actor al momentului iar rolul din acest film i se potriveste ca o manusa, obligandu-l a plonja intr-o lume boema care nu ii este prea straina, conform ziarelor bulevardiere. Insa nu este cel mai bun rol al sau, si desi joaca impecabil, cred ca marile staruri ale filmului sunt Giovanni Ribisi si SENZATIONALUL Michael Rispoli. Daca luam „Rum Diary” ca un film despre tampeniile pe care le poti face dupa o bauta, pot spune ca acest film bate de departe duetul „Hangover”…

Pentru starea de buna dispozitie pe care mi-a dat-o, o sa ignor total cotatille  de pe site-urile care se ocupa cu asa ceva. Din punctul meu de vedere „The Rum Diary” este un film exceptional. Nu ii lipseste nimic, poate doar faptul ca este imposibil de incadrat intr-un anume gen. Inca o bila alba, la puzderia pe care i le-as acorda.

The Ward
iunie 11, 2011

Legendarul John Carpenter nu a prea „miscat” in actualul mileniu astfel ca un film purtand semnatura sa, lansat in 2010, are darul de a starni curiozitate. Curiozitate rasplatita doar partial, pentru ca ultima realizare a americanului nu se ridica la nivelul ilustrelor sale creatii, din anii ’70 si ’80.

„The Ward” poarta clar marca JC, mai ales ca este gandit si filmat strict ca un film al anilor ’80, dincolo de faptul ca actiunea este plasata candva in deceniul 7 al secolului trecut. Fara a fi sangeros, filmul se bazeaza pe fiorii produsi cu ingredientle „de prin casa”, parand a fi refractar la progresul tehnologiei, CGI-ul stralucind prin absenta. Este un thriller/horror stilat care aduce un omagiu horror-ului din perioada VHS.

Cu un castig care se bazeaza pe un nucleu de actrite in ascensiune, filmul nu are un afis menit sa garanteze un suvoi de venituri. Poate cu exceptia semnaturii principale. Actrita principala, Amber Heard este insa un nume de care s-a auzit din ce in ce mai des, ea reusind sa atraga macar privirile daca nu si atentia in „Zombieland” si „Drive Angry„. Altfel, atat Heard (cam ciudata vocea sa), cat si colegele sale, dar si restul actorilor implicati, joaca onest reusind sa ofere o experienta decenta. Gasca asta aduce aminte, pe undeva, de concentratia stelara de valori din „Girl Interrupted”. Ar mai fi de remarcat coloana sonora, extrem de potrivita, mai ales in debutul filmului.

Laudele s-ar termina aici. „The Ward” este un film care propune un scenariu destul de anost, tipul”been there, done that”, doar ca impachetat corect si livrat cu imprimeul unei legende. Nu este cu nimic spectaculos, si chiar daca ofera un final nu chiar previzibnil, totusi nu produce cine stie ce surpriza.

IMDB ii da o nota acceptabila pentru un horror (6,1), departe insa de asteptarile unui comeback spectaculos al unei legende de anvergura lui Carpenter. Ma rog, o mare parte dintre filmele sale, chiar din perioada de glorie, se invart in jurul cotatiei „sase”, asa ca n-ar fi cine stie ce surpriza. 46% freshness pe Rotten Tomatoes.

Un film decent, pentru fanii horror, fara a avea garantia ca va placea. Insa, musai un „must see” pentru fanii lui Carpenter.