Elizabeth Reef este un recif de corali situat in Marea Tasman, in vecinatatea Recifului Middleton, de care este separat de o trecatoare de aproximativ 45 km latime. Ambele formatiuni sunt parte a unui platou subacvatic cunoscut sub denumirea Lord Howe Rise, dupa numele senzationalei insule australiene, situata la aproximativ 160 km distanta. Reciful Elizabeth se afla la 555 km departare de coasta statului australian New South Wales si face parte din teritoriul Coral Sea Islands. Elizabeth si Middleton au statut de rezervatie marina, formand Elizabeth & Middleton Reefs Marine National Park Reserve.
Elizabeth Reef este una dintre cele mai sudice formatiuni de corali de pe glob dar, in ciuda latitudinii inalte la care se gaseste, gazduieste o fauna si o flaora marina extrem de bogata, beneficiind de faptul ca se afla intr-un punct de convergenta a unor curenti marini, tropicali si temperati. Un studiu din 2003 a evidentiat 111 specii de corali si 181 specii de pesti, printre care si o specie de cod negru, protejata in apele New South Wales. Numarul total de specii de pesti este, insa, mult mai mare, cele cateva studii facute de-a lungul timpului indicand pana la 311 specii. Aici s-au observat un numar mare de rechini de Galapagos, ceea ce indica faptul ca aici este o zona de reproducere. Castravetii de mare sunt intalniti, de asemenea, din abundenta.
Reciful are o lungime de 8.2 km si o latime de 5.5 km. In timpul refluxului majoritatea recifului ramane deasupra apei insa la flux o singura insulita nisipoasa ramane vizibila. Aceasta poarta numele Elizabeth Island si are un diametru de aproximativ 400 metri, elevatia nedepasind un metru.
Reciful Elizabeth a fost martorul a numeroase naufragii. Britannia, Colonist, Douglas, Elizabeth, Naiad, Packet, Ramsay, Rosetta Joseph si Tyrian sunt nave care si-au gasit sfarsitul aici, cu toate ca soarta Britanniei este incerta, si Middleton Reef revendicand titlul de calau al navei. Ultimul naufragiu a fost inregistrat in 2007, cand yacht-ul Lamachan s-a lovit de corali. Navigatorul Steve Landles a fost salvat insa vasul nu a mai putut fi recuperat.
Manra, sau Sydney Island, este o insula ce apartine grupului Phoenix Islands din Kiribati. Alaturi de celelalte insule ale grupului, Manra face parte din cea mai mare rezervatie marina din lume, Phoenix Islands Protected Area. Dealtfel, insula este rezervatie naturala inca din 1938.
Avand aproximativ 3.2 km lungime si 2,8 km latime, insula are o suprafata de 4,4 kmp si o elevatie maxima de aproximativ sase metri. Manra este un atol foarte vechi in centrul caruia se gaseste o laguna hipersalina, fara conexiuni cu oceanul, cu adancimi intre cinci si sase metri.
Vegetatia include cocotieri, paduri de arbusti si diferite plante ierboase. Printre speciile prezente aici se gasesc Tournefortia, Pisonia, Morinda, Cordia, Guettarda, si Scaevola. In prima parte a secolului XX aici a existat o plantatie functionala de cocotieri, aceasta decazand odata cu cererea de copra. Fauna include in special pasari, varietatea fiind asemanatoare celorlalte insule Phoenix, insa populatiile sunt mult mai reduse. Pot fi intalniti crabi de uscat, sobolani si colonii de caini, porci si pisici salbatice. Insectele sunt intalnite in numar mare, fluturi, molii, libelule, furnici, diferiti gandaci, viespi, tantari dar si tantari, introdusi de navigatorii secolului XIX. Laguna este mult prea sarata pentru a sustine viata marina, insa reciful exterior sustine o fauna marina abundenta. Multe dintre speciile de pesti din Manra sunt cunoscute pentru toxicitatea lor, datorita unor alge marine care intra in dieta acestora.
Manra a fost locuita in trecut, cu intermitente, insa in prezent este nelocuita, ultimii locuitori parasind insula in 1963. Aici s-au gasit dovezi arheologice ale prezentei umane, estimandu-se ca insla a fost locuita de doua populatii, una polineziana si una microneziana. Ramasitele unei duzini de platforme pot fi zarite in zona nordica a insulei. Manra a fost descoperita in 1823 de catre baleniera “Sydney Packet”. Aici s-a nascut una dintre ficele lui John T Arundel, un om de afaceri britanic, considerat unul dintre cei mai importanti promotori ai mineritului de guano din Pacific. Dealtfel, secolul XIX a adus exploatarea agresiva a rezervelor de guano ale insulei. In 1938 Manra a facut parte din planurile ce priveau ultima expansiune coloniala a Imperiului Britanic. Astfel, aici au fost adusi aproximativ 130 de colonisti carora li s-a pus la dispozitie un sat, o cisterna de ciment si aproximativ 15 fantani. Acestia urmau sa se ocupe de plantatia de cocotieri de pe insula, insa colonia a esuat, in principal datorita secetei prelungite.
Ujelang este un atol de corali care face parte din Lantul Ralik al Insulelor Marshall. Cele 30 de insulite ale atolului au o suprafata totala de doar 1,86 kmp in timp ce laguna are o suprafata de 186 kmp. Elevatia maxima a atolului atinge in jur de 7-8 metri, conform unor sure de pe internet. Ujelang este cea mai vestica dintre insulele Marshall, aflandu-se la 217 km sud est de Enewetak si la aproximativ 600 km vest de zona centrala a lantului Ralik.
sursa imagine : Watchinga (photo credits : David A)
Primul vizitator european al atolului a fost Alvaro de Saavedra(o ruda a lui Cortes), in 21 Septembrie 1529, cu foarte putin timp inainte ca acesta sa moara intr-un naufragiu, in timpul celei de-a doua incercari de a ajunge din Tidore (o insula indoneziana) in New Spain (actualul Mexic). Despre Saavedra circula o ipoteza care presupune ca el ar fi fost primul european care a ajuns in Hawaii, cu doua secole inaintea lui James Cook. Ujelang a fost mentionat si de R.L.de Villalobos, in Ianuarie 1543, de M.L.de Legazpi in Ianuarie 1565, dar si de razvratitii de pe nava San Jeronimo, condusi de pilotul Lope Martin, in 1566.
Ujelang a fost revendicat de Germania in 1884 impreuna cu intreg arhipelagul Marshall, insa atolul a fost proprietatea companiilor germane de comert inca din 1880. Acestea au cultivat cocotieri pe cea mai mare insula a atolului (numita tot Ujelang) in vederea productiei de copra. Dupa WWI insula a fost administrata de japonezi, populatia fiind de aproximativ 40 de persoane in 1935. In perioada WWII Ujelang a fost ocupat de americani, intre Aprilie 1944 si Februarie 1945,data la care acestia s-au mutat in Peleliu, Palau. Ujelag a fost folosit ca zona de asteptare pentru fortele americane implicate in luptele din Pacific. Americanii au administrat atolul pana la castigarea independentei Insulelor Marshall, in 1986.
Atolul Ujelang a devenit noua casa a populatiei atolului Enewetak incepand cu 1947, datorita testelor atomice care au avut loc acolo intre 1948 si 1958. In ciuda faptului ca Ujelang a fost afectat de foamete si boli, in special in anii ’50, populatia a crescut de la 145 persoane in 1947 la 342 in 1973. Localnicii din Enewetak au solicitat sa se intoarca pe insula de bastina iar in 1979 au avut loc discutii cu administratia americana, ocazie cu care cauza lor a fost prezentata pe larg de postul de televiziune CBS. Enewetak era deja decontaminat, cu exceptia unor zone in care s-a estimat ca populatia ar putea trai doar incepand cu 2010. Atolul a fost populat cu cocotieri, iar o cantitate mare de nisip si corali contaminati radioactiv a fost ingropata sub un sarcofag de ciment. In 1980 intreaga populatie din Ujelang s-a mutat in Enewetak. In jur de o suta s-au intors in Ujelang, intrucat Enewetak nu reusea sa sustina o populatie prea numeroasa, dar prezenta lor aici a fost de scurta durata. Din 1989 Ujelang este permanent nelocuit dar aflat in proprietatea locuitorilor din enewetak. In prezent atolul este foarte rar vizitat, in principal datorita izolarii sale.
Vahanga este un mic atol nelocuit care face parte din grupul Acteon, subdiviziunea arhipelagului Tuamotu, din Polinezia Franceza. Atolul se afla la 9 km vest de Tenarunga si la 1.362 km sud est de Tahiti.
Vahanga are o forma circulara, cu diametrul de aproximativ 3.6 km. Suprafata totala este de 12.6 km2 din care 3.6 km2 il reprezinta uscatul. Nu exista pasaje catre laguna. In zona nord vestica se afla o pista de aterizare si o cladire (o biserica, dupa unele surse) si cateva locuinte in stare nu foarte buna. Vegetatia atolului include cocotieri, Portulaca lutea, Cassytha filiformis si Amaranthaceae. In 2000 si 2007 au avut loc doua incercari de a extermina sobolanul polinezian, prima incercare dovedindu-se un insucces. S-a incercat, astfel, a reface ecosistemul care permitea inmultirea unor specii de pasari amenintate de prezenta sobolanilor.
Prima mentiune a atolului ii apartine navigatorului portughez Pedro Fernández de Quirós. La 5 Februarie 1606 acesta avea sa numeasca insula “Las Quatro Coronadas”. Primele debarcari certe pe atol le apartin lui Thomas Ebrill (1833) si Edward Russell (1837). Ultimul se afla la comanda navei Actaeon, care avea sa dea numele intregului grup de insule. Daca in jurul anilor 1850 insula avea o populatie de aproximativ 20 de locuitori, in 2012 era nelocuita. In 1922 pe insula functiona o plantatie de cocotieri.
Rowley Shoals este un grup de trei atoli de corali din Oceanul Indian, situat la sud de Marea Timor, la aproximativ 260 km vest de Broome, un oras de pe coasta statului australian Western Australia, de care, dealtfel, apartine si RS. CatreNE se afla Scott & Seringapatam Reefs, situat pe aceeasi platforma submarina. Atolii sunt inconjurati de ape adanci, acestia ridicandu-se abrupt de pe fundul oceanului.
Fiecare dintre atoli acopera o suprafata de aproximativ 80-90 km², inclusiv laguna interioara. Suprafata uscatului este, in fiecare dintre cazuri, neglijabila. Mermaid Reef (Pulau Manjariti), situat in NE, are o laguna de mari dimensiuni, inconjurata de un recif care iese la suprafata in timpul refluxului. In zona nord estica se afla un pasaj larg de aproximativ 60m care asigura accesul in laguna. Apele din jurul atolului au adancimi de aproximativ 440m. Mermaid poarta numele navei celui care avea sa dea numele intregului grup de atoli. Clerke Reef (Ministrel Shoal, Pulau Tengah) se afla la 23 km SE de Mermaid Reef. Reciful are o lungime de 15 km si o latime de aproximativ 6 km. In extremitatea nordica se afla un cay nisipos, Bedwell Islet, cu o elevatie de aproximativ 2m. Oceanul din jur are adancimi de 390m. Atolul poarta numele capitanului unei baleniere, care raportase atolul la inceputul anilor 1800. Imperieuse Reef ( Pulau Matsohor), este situat la 35 km SV de Clerke Reef. Are aproximativ 16 km lungime si 8 km latime maxima. In zona sudica a recifului se intalnesc o sumedenie de formatiuni de corali care se ridica pana la 3 metri desupra apei. Mare parte a recifului seaca la reflux. Atolul are doua lagune. Cea mai mica, cu o latime de 93 metri, inconjoara un mic cay, Cunningham Islet, cu elevatia de 3.7m si lipsit de vegetatie. Aici se afla un far. Apele din jur sunt mai putin adanci, insa si aici ating 230 m adancime. Atolul poarta numele navei lui Clerke.
Atolii au fost denumiti astfel de catre Phillip Parker King, in 1818, in memoria celui care zarrise pentru prima oara atolul Imperieuse, in 1800. Se presupune, insa, ca zona este frecventata inca de la jumatatea secolului XVIII de catre pescarii indonezieni, aflati in cautare de trepang (castraveti de mare), carapace de testoasa, cochilii si rechini. Indonezienii numeau zona Pulau Pulo Dhaoh sau Pulau Bawa Angin.
Clerke si Imperieuse Reefs formeaza din 1990 Parcul Marin Rowley Shoals. In 1991 ia nastere Rezervatia Marina Mermaid Reef. Recifii sunt recunoscuti ca fiind singurul loc in care pot fi intalnite o serie de specii unice de vietuitoare marine. Insa, inca din 1977 o serie de operatori de turism din Broome au inceput sa ofere excursii dedicate pescuitului in ape adanci si scufundarilor. Astfel, zona si-a castigat reputatia de a fi unul dintre cele mai bune locuri pentru scufundari din Australia.
Gun Island este una dintre insulele importante ale Grupului Pelasert, parte a lantului Houtman Abrolhos, format din 122 de insule si recifurile aferente. Houtman Abrolhos se afla in Oceanul Indian, la aproximativ 80 km V de Geraldton, Western Australia, la marginea platformei continentale australiene. Insula Gun se afla la aproximativ 4 km NE de reciful Half Moon si este formata dintr-o formatiune calcaroasa plata cu lungimea de aproximativ 800 metri si latime de 420 metri. La aproximativ 30 metri de extremitatea sudica a insulei se afla o formaiune stancoasa numita “Gun Islet”. Pelasert Group, din care face parte Gun, este cel mai sudic sistem de recifuri coraligene din Oceanul Indian. Acesta este despartit de grupul Easter , situat catre NV, prin canalul Zeewijk, cu adancimi intre 40 si 50 metri. Vantul bate aproape permanent.
Grupul Houtman Abrolhos are parte de un climat mediteranean, cu veri calde si uscate si ierni care aduc precipitatii abundente. Temperaturile medii noapte/zi variaza intre 9.3 °C si 19.5 °C in Iulie, si intre 19.1 °C si 32.4 °C in Februarie. Cea mai ploioasa luna este Iunie iar perioada cea mai secetoasa este intre Octombrie si Martie. Cam o data la trei ani, zona este afectata de furtuni tropicale care pot dezvolta rafale de vant cu efect distructiv.
Insula Gun face parte din zona protejata Houtman Abrolhos (Important Bird Area), datorita importantei sale pentru un numar mare de pasari marine care cuibaresc aici (aproximativ 100 de specii, majoritatea specifice zonelor tropicale). Doua specii de pasari sunt endemice grupului HA. Leii de mare cuibaresc pe plajele insulei. Houtman se afla intr-o zona de intalnire a apelor tropicale cu cele temperate, sustinand o fauna/vegetatie marina apartinand ambelor ecosisteme, ceea ce a dus la combinatii unice, precum invecinarea unor recifuri tropicale de corali cu aglomerari de alge marine temperate. Vegetatia terestra include arbusti, tufisuri, mangrove si plante specifice lacurilor cu apa sarata.
Intre Iunie 1727 si Martie 1728, echipajul navei olandeze Zeewijk a fost blocat pe insula, dupa ce nava lor a naufragiat, lovind reciful Half Moon in seara zilei de 7 Iunie. Nava nu s-a rupt imediat, dar marea agitata amanand evacuarea sa pana pe 18 Iunie. Dupa ce echipajul si marfa (inclusiv 10 cufere cu guldeni, cantarind aproximativ trei tone) au fost transferate pe insula Gun, naufragiatii au rezistat aici aproximativ zece luni, supravietuind cu foci, pasari si ouale acestora si ceea ce au salvat de pe nava. Echipajul a explorat si celelalte insule ale grupului in cautare de hrana si apa. O parte dintre marinari au murit pe insula, inclusiv doi tineri acuzati de sodomie si izolati pe insule separate ale grupului Mangrove. O barca cu 11 marinari a plecat pentru a aduce ajutoare, fara a ajunge in Batavia si fara a se afla vreodata care a fost soarta acesteia. Cei ramasi pe GunIsland au construit o ambarcatiune de 18 metri din resturile epavei. Ambarcatiunea, numita Sloepie, avea sa ajunga in Aprilie 1728 in Batavia (Djakarta), avand la bord 82 de persoane. Este considerata a fi prima nava oceanica construita in Australia.
Insula si-a primit numele in urma unei cercetari facute de echipajul navei Beagle, in 1840. Acestia au gasit aici un tun ceea ce a dus la denumirea actuala. S-au gasit deasemenea, cateva monezi, unele datate 1707 si 1720, sticle si alte ramasite despre care s-a presupus ca apartineau naufragiatilor de pe nava Zeewijk, naufragiata aici cu 113 ani in urma. In 1883, Charles Edward Broadhurst, care castigase drepturile pentru exploatarea de guano, a descoperit cateva locuri de tabara ale naufragiatilor, precum si oase de foca ucise de acestia pentru a supravietui. Un alt naufragiu, in 1897, a implicat yachtul Nautilius. Exploatarea depozitelor de guano a avut loc din anii 1880 pana in anii 1920, la scara comerciala, pentru a fi reluata la mijlocul anolor ’40. Digul de piatra cu lungime de 100 de metri construit de mineri este si astazi intact.
Bear Island (Bjørnøya, in norvegiana) este cea mai sudica insula a arhipelagului norvegian Svalbard. Insula este situata in partea vestica a Marii Barents, la aproximativ jumatatea distantei intre Spitsbergen (cea mai mare insula a arhipelagului Svalbard, aflata la 235 km catre Nord) si Nordkapp, un promotoriu de pe insula Magerøya, din nordul Norvegiei . Ingøy, cel mai apropiat punct continental al Norvegiei, se afla la 397 km SSE.
Insula are o forma triunghiulara, cu varful catre Sud, lungimea fiind de 20 km si latimea maxima de 15,5 km, suprafata totala atingand 178 kmp. Cel mai inalt punct al insulei, Urd, se ridica la 536 metri deasupra nivelului marii, in Miseryfjellet, zona muntoasa estica a insulei. In zona nordica se afla o campie care acopera doua treimi din suprafata insulei. Aceasta este presarata cu lacuri cu ape dulci,putin adanci, a caror suprafata totala este de 19 kmp. Cateva paraie formeaza cascade la varsarea in ocean, in zonele accidentate ale coastei. Nu exista ghetari pe Bear Island. Zona de coasta este in general abrupta, cu exceptia catorva plaje nisipoase. Falezele prezinta un numar de pesteri sau stalpi erodati de stanca. Exista locuri pentru ancorat, cel mai bun fiind in dreptul statiei meteo, pe coasta nordica, insa debarcarea poate fi periculoasa pe vreme rea. Apele din nordul si estul insulei nu depasesc 100 metri adancime, insa in zona sudica sunt mult mai adanci, devenind abisale catre vest, spre Marea Norvegiei si Marea Groenlandei.
Vegetatia este extrem de saraca, incluzand muschi si cateva specii ierboase. Nu exista arbori sau arbusti. Fauna include in principal vulpi polare, ursii polari fiind intalniti rar, in timpul iernii, insula nefiind locuita permanent de catre acestia. Uneori, ursii ajung pe gheata si raman pe insula si in timpul verii, in cazul in care gheata se retrage rapid. Cateva specii de foci populeaza apele, insa morsele sunt cum extrem de rare. Lacurile sunt populate de o specie de somon. Exista doua specii de pasari de uscat si o sumedenie de specii de pasari marine, insula fiind considerata o zona importanta de inmultire a acestora.
Este posibil ca insula sa fi fost cunoscuta navigatorilor vikingi, insa a fost descoperita oficial la 10 Iunie 1596 de catre exploratorul olandez Willem Barents. Acesta a numit insula “Vogel Eylandt” (“Insula Pasarilor”). Intre 1603 si 1604 BearIsland a fost cercetata de catre Steven Bennet, acesta dadand-si seama de valoarea economica a zonei, dupa numarul mare de morse. In 1609 o companie britanica a revendicat insula dar a parasit-o cand vanatoarea de foci a intrat in declin. In secolul XVIII aici a existat o colonie rusa, ale carei ruine au stat la baza unor revendicari ale Imperiului Rus si, mai tarziu, ale URSS. Catre finalul secolului XIX, Rusia si Germania si-au disputat insula, inclusiv deplasand nave, insa nici una dintre revendicari nu a primit satisfactie. BearIsland a fost considerata terra nullius (no man’s land) pana in 1920, cand a intrat in posesia Norvegiei. In perioada WWII apele din jurul insulei au fost scena a nenumarate lupte navale intre nave germane si nave rusesti.
In ciuda izolarii si a peisajului sterp, insula a avut parte de activitati comerciale, in principal minerit (carbuni, intre 1916 si 1925, intr-o mica asezare numita Tunheim, pe coasta nord vestica, perioada in care insula a fost detinuta de o companie norvegiana), dar si pescuit si vanatoare de balene . Incepand cu prima parte a secolului XVII Bear Island avea sa atraga in special vanatorii de foci. Culegatorii de oua de pasari marine au frecventat locul pana in 1971. Nici o asezare nu a rezistat, insa, mai mult de cativa ani. Ramasitele bine conservate de vremea rece ale unei statii pentru vanatorii de balene pot fi zarite in golful Kvalrossbukta, in sud est. In prezent insula este nelocuita, cu exceptia personalului statiei meteo Herwighamna (noua persoane), situata pe coasta nordica. In 2002 insula si apele din jur (in prezent, pana la 22 km de tarm) au fost declarate rezervatie naturala, cu exceptia unei suprafete de 1,2 kmp din jurul statiei meteo.
Curentul Nord Atlantic aduce ape calzi, oferind un climat mai cald , comparativ cu al altor zone aflate la aceeasi latitudine. Climatul polar maritim aduce ierni relativ blanzi. Ianuarie este cea mai rece luna, temperatura medie fiind de -8.1°C. Iulie si August sunt lunile cele mai calduroase, temperatura medie fiind de 4.4 °C. Precipitatiile nu sunt extrem de abundente, iar vremea tinde a fi destul de stabila pe timpul verii. Totusi, pana la 20% din zilele lunii Iunie sunt afectate de ceata. Insula se afla intr-o zona de intalnire a apelor reci, polare, si cele calde ale Atlanticului, ceea ce face ca temperatura apei sa fie variabila, atingand vara pana la 10°C. In timpul iernii apele din jurul insulei ingheata, insa acest fenomen se intampla rar in larg. Noaptea polara dureaza intre 8 Noiembrie si 3 Februarie, iar perioada de midnight sun dureaza intre 2 Mai si 11 August.
sursa Wikimedia (author : Richard A. Ingebrigtsen)
Turismul in zona este aproape inexistent, cu toate ca un numar de vase de croaziera au vizitat insula. Aici se poate ajunge prin intermediul unor curse care leaga Norvegia de Spitsbergen
Temoe (Te Moe, Timoe, Crescent Island) este un mic atol care face parte din grupul Gambier Islands, parte a arhipelagului Tuamotu din Polinezia Franceza. Atolul se afla in extremitatea sud estica a Tuamotu, la mai mult de 1,700 km SE de Mataiva, atol aflat in capatul nord vestic al arhipelagului. Mangareva, cel mai apropiat atol locuit, se gaseste la 50 km NV iar Tahiti la nu mai putin de 1,640 km NV. Temoe este , astfel, cel mai estic atol al Polineziei Franceze. Este , deasemenea, unul dintre cei mai sudici atoli ai planetei. La 25 km catre sud se gaseste un recif scufundat, Portland Reef, aflat in medie la aproximativ 10 metri sub nivelul marii.
Temoe are o forma trapezoidala si se afla pe ramasita scufundata a unui vulan cu varsta de aproximativ 15 milioane de ani, care se ridica 3,700 metri de pe fundul marii. Temoe formeaza un lant de insule cu Oeno, Henderson si Ducie, aflate in varful unor piscuri submarine formate, probabil, in urma activitatii vulcanice provenind din acelasi punct fierbinte. Reciful este continuu, neexistand pasaje navigabile catre laguna ci doar o multime de mici canale, majoritatea fiind prezente pe laturile sudica si sud vestica. Acestea sunt prea putin adanci pentru a fi navigabile, insa doua dintre canale, situate in NNV, ar putea permite trecerea anumitor ambarcatiuni pe timpul fluxului. Atolul are o lungime de aproximativ 8 km si o latime maxima de 4 km. Insulitele, 40 la numar, sunt joase si plate, suprafata totala a acestora fiind de 2.1 km2. Laguna are o suprafata de 12 km2, o adancime medie de 13 m, si este impanzita de numeroase capete de corali, care strapung suprafata apei.
Insulitele sunt formate din nisip si ramasite de corali, solul fiind destul de sarac. Vegetatia include aglomerari de Triumfetta, Suriana maritima, Pandanus, Scaevola si cocotieri. Vizitatori din secolele XVIII si prima jumatate a secolului XIX nu au mentionat cocotierii, care provin, cel mai probabil, din cei plantati in a doua jumatate a secolului XIX de catre locuitori temporari, reintorsi aici din Mangareva.
In prezent atolul este nelocuit dar in trecut a fost populat de catre polinezieni. Temoe prezinta o serie de dovezi arheologice printre care si structuri ceremoniale marae. Parte dintre acestea sunt vizibile si astazi. Primul cercetator care a studiat ruinele a fost Kenneth P. Emory, cu ocazia unei vizite de doua zile, in 1934. Cu ocazia unor excavari, intre 2001 si 2003, s-a estimat existenta a nu mai putin de 13 platforme ceremoniale. Pe una dintre insulite, Motu Nui Omenii, s-a descoperit un cimitir datat intre 1410 si 1650 e.n. Studiile au demonstrat posibilitatea ca locuitorii atolului sa fi practicat canibalismul.
Se presupune ca atolul a fost descoperit de catre piratul Edward Davis, in 1686, insa nu exista dovezi concrete, cu exceptia unor harti pe care insula apare sub numele “Terra de Davis”. In schimb, primul european care a ajuns cu certitudine aici a fost britanicul James Wilson, comandantul navei “Duff”, in 1797. Acesta a incercat sa acosteze, insotit de patru marinari si un tahitian, avand la ei traditionalele daruri pentru insulari. In jur de 25 de indigeni inarmati, printre care si femei, au adoptat o atitudine ostila, motiv pentru care europenii au renuntat sa debarce. Wilson nu a observat cu acea ocazie cocotieri, arbori de paine sau canoe, punandu-si intrebarea cum reuseau locuitorii sa reziste. Acesta a denumit insula “Crescent Island”. Primul occidental care a pus piciorul pe insula a fost naturalistul englez Hugh Cuming, in 6 Decembrie 1827. Si acesta a fost intampinat cu ostilitate de localnici fiind nevoit sa se retraga pe nava cu care sosise, nu inainte de a se folosi armele de foc.
Gambier Islands
Frederick Beechey a vizitat atolul in 1825. In 1838 misionarii crestini au mutat localnicii din Temoe in Mangareva. Nu este clar daca localnicii, mutati pentru a participa la construirea catedralei St. Michel din Rikitea, cunoscuta sub denumirea “Catedrala Marilor Sudice”, au fost obligati sau au plecat de bunavoie, din cauza lipsurilor. Catedrala a fost construita intre 1839 si 1841, insa, dupa finalizarea lucrarilor, insularii nu s-au mai intors iar Temoe nu a mai fost niciodata locuit permanent.
“The Indispensable Reefs” este denumirea unui lant format din trei atoli de corali, situat in Marea Coralilor. Recifurile se afla la 50 km sud de RenellIslands, de care sunt despartite de Canalul Renell. Cei trei atoli se desfasoara pe o lungime de 114 km, in timp ce latimea maxima atinge 18 km. Administrativ lantul face parte din provincia Renell & Bellona a statului insular Solomon Islands.
Aliniati in directia NV-SE, atolii sunt separati de pasaje adanci, cu latimi intre 2 si 3 km. Fiecare include cate o laguna adanca, de mari dimensiuni. Reciful nordic (North Reef) are o lungime de 18 km si o latime de 7 km, suprafata totala fiind de 100 km². Doua pasaje, situate in nord si nord vest, permit accesul in laguna. North Reef nu are insule.
Reciful mijlociu (Middle Reef) are 51 km lungime si o insula de mici dimensiuni, Little Nottingham Islet, situata in zona centrala. Middle Reef formeaza doua lagune, pe langa cea principala existand una mai mica, complet separata, situata catre nord. Suprafata totala a atolului este de 300 km². Reciful sudic (South Reef) se intinde pe o lungime de 21 km si o latime maxima de pana la 8 km. Include o laguna cu adancimi intre 18 si 35 metri. Suprafata totala este de peste 100 km².
Indispensable Reef intra in atentia lumii in 3 August 1868 cand nava Neptune se loveste de recifuri si se scufunda, echipajul fiind salvat de catre nava SS Boomerang. In 7 Mai 1942, in timpul unei inclestari ramase in istorie sub numele “Batalia Marii Coralilor”, doua avioane de atac japoneze aflate in recunoastere, apartinand de forta de lupta a portavionului Shōkaku, au aterizat fortat in zona recifurilor din cauza lipsei de combustibil. In anii ’80, guvernul Insulelor Solomon a confiscat o nava taiwaneza care bracona scoici gigant in lagunele Indispesable Reef. Zona este braconata, dealtfel si de traficantii de corali si pesti exotici.
Farallon de Medinilla este o insula nelocuita situata in grupul Northern Mariana, din Pacific. Situata la 83 km nord de Saipan, FdM este cea mai mica insula a arhipelagului, excluzand Zeelandia Bank.
Insula are o forma alungita, de pana de pasare, lungimea fiind de 2.8 km iar latimea atingand 150 metri in zona sudica si 530 metri in zona nordica. In zona cea mai ingusta, latimea insulei nu depaseste 20 metri. Suprafata totala este de 0.845 kmp iar elevatia maxima atinge 81 metri. Tarmurile insulei sunt stancoase si abrupte, fiind impanzite de pesteri. Zona de platou sustine o vegetatie saraca, tip savana.
Farallon de Medinilla a fost descoperita de spaniolul Bernardo de la Torre in 1543, acesta botezand-o “Abreojos”. In acel moment insula era nelocuita, insa cercetarile arheologice au dezvaluit pesteri cu pereti cu urme de fum si ramasite de ceramnica care indica posibilitatea ca insula sa fi fost locuita de populatia Chamorros. In prezent insula poarta numele unui guvernator spaniol al Insulelor Mariane, Jose de Medinilla y Pifieda, care a administrat insulele intre 1812 si 1822.Spania a vandut arhipelagul Germaniei in 1899, FdM devenind parte a coloniei germane Noua Guinee. In timpul WWI insula intra in componenta imperiului nipon, pentru ca USA sa preia controlul dupa WWII.
Imaginile din satelit demonstreaza prezenta unor facilitati in forma de X si Y, construite de armata americana din containere de metal si folosite pentru antrenamentele aviatiei. In 2002 Marina USA a fost acuzata de distrugerea habitatului natural al insulei, un tribunal obligand US Defence Department sa inceteze bombardamentele.
sursa Wikipedia (author : SSgt. B. Zimmerman, USAF)
Ahunui este un atol situat in arhipelagul polinezian Tuamotu. Este situat la 55 km SSE de cel mai apropiat pamant, atolul Paraoa, la 120 km VSV de Vairaatea si la aproximativ 950 km SE de Tahiti. Ahanui mai este cunoscut si sub denumirea locale Nga-taumanga, iar pe unele harti aparea sub numele CockburnIsland. Din punct de vedere geologic atolul este o excrescenta coraligena situata in varful unui vulcan submarin cu o vechime intre 42 si 44 milioane de ani, care se ridica 2.640 metri de pe fundul oceanului.
Atolul are o forma aproximativ rotunda, diametrul fiind de 6.5 km. Suprafata de uscat este de aproximativ 5.7 kmp in timp ce laguna are aproximativ 34 kmp. Aceasta din urma este complet incojurata de recif, neexistand pasaje intre ocean si laguna. Insulele sunt impadurite, in principal cu plantatii de cocotieri.
Insula nu dispune de nici un fel de infrastructura si nu este locuita fiind vizitata, doar, de culegatorii de cocos din insulele invecinate, copra fiind produsul principal al insulei alaturi de un soi de scoici perlifere rare (Pinctada maculata) care produc niste perle de mici dimensiuni numite “poe pipi”. Atolul are statut de rezervatie naturala (sanctuar pentru pasari marine).
Primul european care a ajuns in largul insulei Ahanui este considerat britanicul Frederick William Beechey, acesta botezand insula in 1826 cu denumirea “Byam Martin”, in onoarea unui amiral al marinei britanice. Ahanui face parte din comuna franco-polineziana Hao, alaturi de insulele Nengonengo, Manuhangi si Parao (ultimile doua, deasemenea, nelocuite)
North Keeling este un mic atol din corali situat in extremitatea nordica a teritoriul australian Cocos (Keeling) Islands, un grup de insule de corali din zona central estica a Oceanului Indian. Acest atol este oarecum izolat de celelalte insule ale grupului, fiind situat la aproximativ 25 km nord de Horsburg Island.
Atolul are o suprafata totala de 1.2 kmp si include o singura insula in forma de C, aflata deasupra unui inel de corali aproape inchis, cu o singura intrare in laguna. Aceasta are o latime de aproximativ 50 metri si situata in zona estica a insulei. Sincer sa fiu, nu am reusit sa o identific in imaginea aeriana inserata in acest post. Laguna are o suprafata de aproximativ 0.5 kmp. Vegetatia este compusa in principal din cocotieri si paduri de Pisonia.
North Keeling este nelocuit. Insula si marea inconjuratoare, pe o raza de 1.5 km, au statut de rezervatie naturala (parcul national Pulu Keeling). Aici se gaseste ultima populatie de Gallirallus philippensis andrewsi (Cocos Buff-banded Rail), o specie endemica de pasari numite “gaini de padure” de catre populatia indigena a insulelor Cocos (Cocos Malay). Aceste pasari, a caror populatie este estimata la 850-1000 de pasari, au fost odinioara raspandite si in restul arhipelagului Cocos insa ultimile cercetari au aratat ca in prezent mai pot fi intalnite doar pe North Keeling care gazduieste, dealtfel, si mari colonii de alte pasari marine.
In ciuda faptului ca insula este nelocuita, aceasta a fost frecvent vizitata intre cele doua razboaie mondiale, localnicii stabilind aici o asezare temporara folosita pentru a strange lemn, nuci de cocos si pasari care au fost, ulterior, duse pe insula Home. Vanatoarea de pasari a revenit in anii ‘70-’80, amploarea fenomenului avand un impact negativ asupra coloniilor de aici. In consecinta, in 1986 se semneaza un tratat intre localnicii Cocos Malay si guvernul australian prin care este limitat vanatul in North Keeling. In urma devastatorului ciclon John care a lovit arhipelagul in 1989, vanatoarea a fost interzisa pentru a se permite recuperarea coloniilor de pasari iar aceasta restrictie este inca in vigoare. Incepand cu Decembrie 1995 insula si o mica zona din marea inconjuratoare au statut de “parc national” (Pulu Keeling). Insula are o importanta deosebita prin coloniile sale de pasari si pentru locurile de inmultire ale unor specii protejate de testoase marine. Pe langa “gaina de padure” mentionata anterior, aici se gaseste o specie endemica de peste, Cocos Angelfish (Centropyge colini). Deasemnea, insula are statut de Important Bird Area pentru ca gazduieste mai mult de 1% din populatia mondiala de Red-footed Boobies (posibil cea mai mare colonie din lume), Lesser Frigatebirds(a doua cea mai mare populatie de pe teritoriul australian) si Common Noddies.
Primul european care a zarit insulele Cocos ar fi fost William Keeling, in 1609, acesta aflandu-se in drum catre Regatul Unit, dinspre Java. Cert este ca acesta avea sa imprumute numele sau arhipelagului. Acesta comanda o nava a Companiei Indiilor de Est. O imagine a insulei, schitata de un suedez pe nume Ekeberg, in 1749, dezvaluie o priveliste dominata de cocotieri. Atolul apare pe o harta din 1789, semnata de britanicul Alexander Dalrymple. In 1836 North Keeling este zarita si de catre Charles Darwin, aflat la bordul legendarei Beagle, comandata de Robert FitzRoy, insa expeditia nu reuseste sa debarce.
In secolul XIX insula este folosita pentru izolarea persoanelor afectate de beriberi, o boala cauzata de deficienta de vitamina B. In prezent se pot zari o serie de morminte ale acestora dar si ale victimelor unor naufragii care au avut loc aici. Insula intra in atentia presei mondiale in urma unui conflict ce a avut loc la 9 Noiembrie 1914 intre nava germana Emden si cea australiana Sydney. Germanii au atacat un avanpost australian de pe Direction Island iar in urma luptei de o ora si jumatate ce a avut loc, nava germana, puternic avariata, a naufragiat pe o plaja a insulei North Keeling. Capitanul navei germane, Karl von Müller, s-a predat, dar o parte din oamenii sai s-a ascuns pe insula, gasindu-si sfarsitul aici. In 1915 o companie japoneza a evaluat nava, in incercarea de a o recupera, insa stricaciunile erau mult prea severe. In 1919 epava era aproape complet distrusa de catre apele oceanului. Arhipelagul Cocos, inclusiv North Keeling a fost vandut guvernului australian de catre familia Clunies-Ross, descendentii lui John Clunies-Ross, un individ ajuns aici in 1827.
Parte a grupului de insule Actaeon, Matureivavao este situat in zona sudestica a arhipelagului Tuamotu, o subdiviziune a Polineziei Franceze. Este cel mai mare atol al grupului Acteon si face parte, administrativ, de Insulele Gambier. Se afla la 16 km SE de atolul tenarunga si la 1,390 km de Tahiti.
Matureivavao are o forma ovala si este orientat pe directia NNW-SSE. Atolul se afla in varful unui vulcan submarin format in urma cu 31-38 milioane de ani, care se inalta 2,525 metri de pe fundul oceanului. Lungimea este de 6.6 km iar latimea de 4.6 km. Suprafata totala este de 18 km2 din care uscatul reprezinta 2.5 km2. Atolul este indeajuns de inalt pentru a fi zarit de la o departare considerabila, imaginea sa fiind tipica atolilor Tuamotu (plaje nisipoase si vegetatie tropicala luxurianta). Nu exista pasaj intre ocean si laguna. Dupa ce a fost devastata de un uragan, in 1983, toate insulitele atolului au fost reimpadurite in intregime cu cocotieri. Flora locala include si o varietate de Amaranthaceae. O particularitate fericita a atolului este aceea ca aici nu au fost introdusi niciodata sobolanii.
Atolul este nelocuit, fiind vizitat doar de culegatorii de copra, acestia poposind in zona nord vestiva a atolului, unde se afla cateva colibe. Pe anumite harti este trecut sub numele “Melbourne Island”, “Las Cuatro Hermanas” sau „Las Anegadas”. Prima mentionare a insulei a fost facuta de portughezul Pedro Fernández de Quirós in 5 Februarie 1606. Acesta, aflat la comanda unei expeditii spaniole, a numit insula “las Cuatro Coronadas”. Quiros nu a debarcat si nici nu a cercetat in amanuntime atolul astfel ca primele cercetari serioase aveau sa le apartina lui Thomas Ebrill, in 1833, si lui Edward Russel, in 1837. Acesta din urma comanda nava Actaeon care avea sa dea numele grupului de insule din care face parte si Matureivavao.
McKean este o insula nelocuita care face parte din grupul Phoenix ce apartine de statul insular Kiribati, din Pacific. Este una dintre insulele vestice ale grupului, fiind situata la 125 km nordest de Nikumaroro.
Insula, cu o forma aproximativ ovala, are doar 57 de hectare, diametrul nedepasind un kilometru. Insula este inconjurata de un recif plat la marginea caruia se formeaza o plaja din resturi de corali care se ridica pana la cinci metri deasupra nivelului marii. Centru insulei este o depresiune in care se gaseste o laguna hipersalina putin adanca si in jurul careia se gasesc depozite de guano.
McKean nu are arbori dar gazduieste sapte specii de ierburi. Insula este locul de bastina al celei mai mari populatii de Fregata ariel, estimata la 85,000 de indivizi. Alte 29 de specii de pasari viziteaza insula. Fauna mai include si o specie de soparla. Acum disparut, sobolanul polinezian a trait pe insula ceea ce sugereaza ca, in trecut, insula a fost vizitatat de populatiile polineziene. In 2002 pescadorul “Chance” a naufragiat aici, ocazie cu care o populatie de sobolani asiatici a ajuns pe insula facand ravaguii intre populatiile indigene de pasari. In 2008 a avut loc o operatiune reusita de eradicare a acestora. McKean nu are surse de apa dulce.
Insula a fost descoperita in Mai 1794 de catre britanicul Henry Barber, fiind prima din grupul Phoenix care a fost raportata si denumita. Barber a numit insula “Drummond’s Island”. Mai tarziu numele i-a fost schimbat in Arthur’s Island, dupa numele navei lui Barber. Insula a mai fost vizitata in 1830 de nava Japan si in 1832 de catre un anume Worth. In 1834 o baleniera anonima i-a atribuit numele “Wigram’s Island”. Charles Wilkes a ajuns aici in August 1840, multe surse indicandu-l pe acesta ca fiind descoperitorul insulei. In Martie 1859 insual a fost revendicata de USA prin Actul Guano, extractia fosfatilor avand loc intre 1859 si 1870, in afara acestei perioade insula fiind rareori vizitata. In Iunie 1938 insula a fost declarata “sanctuar al pasarilor” fiind protejata incepand idn acel moment. In 1979 devine parte a statului independent Kiribati. In Octombrie 1989 a fost vizitata, fiind pe lista insulelor banuite a fi scena accidentului Ameliei Earhart(1937). Din 2008 insula face parte din Phoenix Islands Protected Area, cea mai mare rezervatie marina din lume si fiind inclusa in lista World Heritage Site.
Danger island este cea mai vestica si, in acelasi timp, cea mai sudica insula a celui mai mare atol din lume, Great Chagos Bank, situat in Oceanul Indian. Great Chagos Bank face parte din Arhipelagul Chagos, inclus in Teritoriul Britanic din Oceanul Indian, o posesiune britanica cunoscuta pentru baza navala anglo americana din Diego Garcia si pentru controversata stramutare a locuitorilor arhipelagului Chagos in vederea construirii acestei baze militare. Cea mai apropiata insula este Île Vache Marine, din grupul Eagle islands, situata la 16 km NNE.
Insula are un relief plat. Are o lungime de 2 kilometri si o latime maxima de 400 metri. Ete acoperita de cocotieri. Numele provine de la conditiile dificile pentru cei care incearca sa ajunga pe insula, aici neexistand un loc de ancorare.
Pe Danger island nu a existat niciodata o populatie permanenta, nici macar intre jumatatea secolului XVIII si jumatatea secolului XX, cand Chagos era locuita permanent. Cu toate acestea, temporar aici erau adusi din cand in cad lucratori de pe alte insule, in vederea recoltarii nucilor de cocos. In 1975 pe Danger Island a poposit o expeditie topografica, care a executat un studiu asupra recifului si a faunei si florei insulei. Incepand cu 1998 insula si apele inconjratoare sunt declarate rezervatie naturala. Insula este, deasemenea, declarata Important Bird Area de catre BirdLife international. Aici cuibaresc 3,500 perechi de Red Footed Boobies si 1,000 perechi de Brown Noddies.
sursa Wikipedia (author : NASA)
Silence's Blog 