Dawn of the Planet of the Apes
iulie 20, 2014

dpoa

Am avut mari asteptari de la acest film, cel mai asteptat al anului, din punctul meu de vedere, alaturi de reboot-ul „Godzilla”. La foarte putin timp dupa ce am vazut aceasta ultima aventura in lumea tulburatoare a lui Pierre Boulle, as putea spune ca „DPA” mi-a adus mai multe satisfactii decat noul „Godzilla”, in ciuda faptului ca as fi pariat hotarat pe al kaiju …

In primul rand, nu am ce reprosa acestui film, chiar daca, inevitabil, sfarseste prin a se incalci intr-o multime de clisee. Insa, prima parte a filmului, pana la intrarea in scena a speciei umane, este absolut fascinanta. Cea mai buna punere in scena a lumii imaginate de Boulle. Impresioneaza forta bruta a personajelor si pot spune, fara teama ca m-as putea insela, ca am vazut cele mai inspaimantatoare maimute de la gorilele albe din „Congo” incoace.

Din punct de vedere al reprezentarii unei lumi post-apocaliptice, „DPA” este senzational, la nivelul „I Am Legend”. O incantare vizuala. Dealtfel, cred ca filmul nu prezinta fisuri vizibile in ceea ce priveste efectele vizuale, privind din perspectiva unui profan in astfel de domeniu. Simienii tind spre perfectiune si , deocamdata, nu imi pot inchipui ce se poate imbunatati din punctul asta de vedere, cu toate ca  progresele in materie de CGI nu inceteaza sa uimeasca.

Acum, nu stiu in ce masura se poate lua asa ceva in considerare, dar avand in vedere faptul ca estimaz a nu fi departe vremea in care un personaj animat de computer ar putea concura cu succes in lupta cu personajele umane,  cred ca acest incredibil „Caesar” ar fi greu de batut in lupta pentru premiile importante ale anului. Echipa din spatele filmului a creat un personaj fabulos, socant prin credibilitatea si umanitatea gesturilor sale.

Mi-a placut coloana sonora, care reuseste sa mentina o permanenta stare de tensiune. Si m-a impresionat credibilitatea scenariului, chiar daca, asa cum am spus deja, asta inseamna sa faca un serios compromis, acceptand in lumea filmului o serie intreaga de clisee, majoritatea afectand brutal imprevizibilitatea firului epic. Insa, sunt absolut convins ca aceste clisee nu sunt altceva decat expresia realismului acestei imaginare ciocniri intre civilizatii. Rezistenta la reforma este una dintre cele mai naturale reflexe ale individului comun iar ceea ce decurge din asta, vezi scenariul „DPA”, s-a intamplat deja, de-a lungul istoriei umane. Filmul nu inventeaza nimic si nu abereaza. Este pur si simplu onest. Nu vorbeste, musai, de maimute sau fiinte mitologice sau extraterestrii. Vorbeste despre oameni. Ceea ce il face un „must see”, dincolo de senzationalele-i efecte speciale …

Nu cred ca este un film de peste 8, daca te referi strict la valoarea mesajului, destul de banal, dealtfel. Nu cred ca acest film provoaca mai multa emotie decat primul film al francizei, pe care l-am vazut, candva, inainte de Revolutie. Copil fiind, am plecat atunci revoltat la adresa simienilor iar acel sentiment nu l-am uitat nici astazi. „DPA” nu ofera asa ceva, sau , in orice caz, nimic memorabil la acest nivel. Cu exceptia unor efecte speciale care impun un nou standard, asa cum au facut-o, la vremea lor, „Avatar”, „Pacific Rim” si, cu voia Dvs, ultimul „Godzilla”.

„DPA” ramane, insa, un film excelent. Excelent.

ps. De trecut cu vederea prestatia lui Kodi Smith McPhee. Pacat… Individual asta a stralucit, candva, in cel mai mare film din istorie 😉 … The Road.

Dark Skies
iunie 23, 2013

ds

Venit din partea unei case de productie care s-a remarcat cu seria (nu foarte convingatoare, in opinia mea) „Paranormal Activity”, dar si cu senzationalul duo „Insidious” & „Sinister”, ai spune ca ai putea avea ceva asteptari de la acest „Dark Skies”, mai ales ca filmul se afla deja intr-o postura destul de bine vazuta de catre IMDB, care il coteaza la un 6,2 onorabil pentru o productie de gen.

Din pacate, fara ca asta sa insemne ca imping aceasta productie in derizoriu, filmul mi s-a parut nimic altceva decat un colajbine realizat de elemente folosite, deja, de catre alte realizari de gen, senzatia finala fiind aceea ca ai parte de un film mediocru din seria celor cu „intaniri de gradul nust’cat”. Lucrul bun este acela ca filmul are ceva mesaje subliminale, reusind sa asocieze cateva idei conspirationiste cu intamplari cotidiene, usor identificabile in trecutul fiecaruia. Ceea ce invita la un oarecare proces cognitiv, insa asta nu cred ca dureaza mult timp dupa genericul de final, „Dark Skies” fiind un film care va aluneca destul de usor, cred eu, din memorie …

Doar cateva momente de suspans, filmul fiind departe de ceea ce inseamna un scifi horror. Acting mediocru, Keri Russell avand si zile mai bune, in timp ce tanara speranta Dakota Goyo se afla departe, dar departe rau de excelentul rol din „Real Steel”. Una peste alta, „Dark Skies” nu este un film rau insa nu cred ca va reusi altceva decat sa te lase … indiferent. Asteptari neconfirmate.