Gone Girl
ianuarie 2, 2015

gg

Am luat contact cu modul de a scrie al autoarei Gillian Flynn prin intermediul cartii sale „Sharp Object”, pe care am gasit-o intamplator si pe care am citit-o in urma unei recenzii pozitive semnate de catre Stephen King. Cartea mi-a placut mult iar succesul celuilalt titlu al sau m-a facut sa fiu atent la o scriitoare care, banuiam eu, avea sa devina un nume important in aria thriller-ului contemporan.

Fara a fi vreun cunoscator al domeniului, as spune ca am nimerit la fix, pentru ca a treia carte a americancei, „Gone Girl” a intrat in atentia masinariei de vise iar asta a dus la lansarea unui film a carui valoarea transforma numele Gillian Flynn intr-o garantie pentru anii care vor urma.

„Gone Girl” pune la dispozitie tot ceea ce un cinefil isi poate dori. Actori mari si intepretare pe masura, un regizor care cocheteaza cu eticheta de „geniu” si tot ceea ce acesta poate transmite prin camera de filmat. „Gone Girl”aduce inca ceva, ceva destul de rar, anume un subiect al dracului de bine articulat. Flynn da inca o lovitura, cu o poveste incantator de complicata. Televiziunea si productiile silver screen cauta de ani de zile reteta crimei perfecte iar tipa asta din Missouri vine si o ofera pe tava !!! Fincher se poate felicita pentru inspiratia de a isi fi asumat regia unui astfel de proiect.

Film incantator.

Reclame

The World’s End
decembrie 10, 2013

we

In acest abis al lipsei de inspiratie in care s-a afundat cinematografia (asa cum declara multi) ideile noi apar rar … As spune ca exista mari sanse ca lumina sa vina, daca va veni, dinspre filmul britanic. Este ceva in stilul acestuia care metamorfozeaza o idee banala, dandu-i o aura classy. Ar putea fi vorba de rafinamentul englezesc. Multe din filmele lor au o anumita stralucire, greu de explicat dar usor recognoscibila. Este un fenomen asemanator celui care face ca orice barbat care rosteste frazele cu accent britanic sa urce automat cu o treapta pe scala sex appeal-ului in ochii oricarei femei din lumea anglo saxona. Si nu numai. Este un cacat de cliseu dar intreab-o de asta pe Madalina Ghenea …

„The World’s End” nu provoaca o revolutie. Mai ales in ceea ce ii priveste pe cei care au vazut productia cult „Shaun of the Dead”. Un film supraevaluat in opinia mea, eu nefacand parte din armata uriasa de followers ai filmului, in ciuda faprtului ca apartine direct de genul care reprezinta slabiciunea mea absoluta in materie de filme. Atat TW’sE cat si SotD impart aceeasi platforma pe care Simon Pegg si omul din umbra, Edgar White, au grefat doua povesti distincte dar atat de asemanatoare.

Ca sa raman la cel mai recent dintre cele doua filme, ceea ce scoate din pluton „TW’sE” ar fi calitatea indiscutabila a umorului, limpede si pentru cineva care ar putea avea dificultati in a urmari dialogurile pline de subtilitati accesibile , in principiu, publicului britanic. O alta bila alba ar fi reprezentata de efectele speciale care reusesc sa dea aparenta unui blockbuster unui film al carui buget total nu ar putea umple ca lumea spatiile de pe cecul unui, sa zicem, Johnny Depp. Coloana sonora este extrem de inspirata, augmentand spiritul ironic al filmului.

Distributia, pe langa sudatul cuplu Pegg (intr-un rol atipic, mi s-a parut)-Frost, ofera surprize dupa surprize. Paddy Considine, Eddie Marsan (incantator in „Ray Donovan”), Rosamund Pike, Pierce Brosnan, hobbit-ul Martin Freeman sau David Bradley (infamul Walder Frey, probabil cel mai urat personaj al momentului in universul Game of Thrones) …

Daca ar fi sa aleg si o parte negativa, m-as referi la scenele de king-fu stil Matrix care, de la un anumit moment, tind a deveni redundante, ceea ce accentueaza senzatia ca filmul ar fi prea lung. „The World’s End” ramane, insa, un film bun, poate usor supraevaluat de IMDB. Il asociez cu recentul „This Is The End” , care mi s-a parut ceva mai … amuzant. In ciuda faptului ca acela este mai vulgar. Nu stiu daca asta si inseamna ca este mai bun …

Jack Reacher
aprilie 21, 2013

jr

Cu ceva timp in urma , un film intitulat „Faster” aducea un suflu nou in materie de action-thriller, propunand o abordare relaxata, ca sa nu spun lenta, a genului. Surpriza era amplificata si de faptul ca un dur al momentului, Dwayne Johnson, producea un rol in care adrenalina venea in doze mici, ca o cura de dezintoxicare pentru un dependent de actiune la viteza a sasea. Intre timp am mai identifict cateva filme de tipul acesta, si as indica in primul rand „Drive”, cu Ryan Gosling. Poate si remake-ul „The Mechanic”, cu Jason Statham si excelentul Ben Foster. Este posibil sa gresesc insa am senzatia ca avem deja de-a face cu un nou subgen, care modifica intr-o anumita masura genul action, luandu-i din ritmul alert si grefandu-i o doza in plus de … calitate.

„Jack Reacher” nu este o capodopera. De fapt, are dezavantajul de a isi grefa scenariul pe o serie de clisee care au plictisit o lume intreaga, de cand un anume Brian De Palma si-a inchipuit ca poate lua un pitic de un metru-s’un-stilou si il poate transforma in cel mai bun agent secret de la 007 incoace. Incluzand in recuzita si cutia de pantofi, absolut necesara. Cruise nici prea mare actor nu mi se pare, in ciuda faptului ca un miliard de femei m-ar putea ucide din priviri doar pentru a sopti o astfel de blasfemie.  Nu face, insa, un rol rau aici cu toate ca afirmatia precedenta imi este sustinuta de prestatia lui Robert Duvall. Cred ca cele 15 minute in care apare batranul sunt de ajuns pentru a polei „Jack Reacher” si a il ridica indeajuns de mult deasupra unui thriller mediu pentru a putea considera acest film o alternativa pentru oricare seara de weekend.

Scenariu interesant, cateva personaje reusite (inclusiv cel al lui Cruise), o serie de elemente cinematografice care tind catre cinema-ul adevarat (am avut senzatia ca identific elemente noir, la un moment dat). Un persnaj negativ credibil, foarte credibil, interpretat excelent de Werner Herzog, insa insuficient exploatat, parca. Filmul pare a pune bazele unei francize, lucru care nu m-ar supara, cu toate ca aud ca nu prea a rupt box-office-ul cum s-ar fi asteptat producatorii.

7 pe IMDB si as inclina sa fiu de acord cu cotatia asta.

Wrath of the Titans
iunie 17, 2012

 

Nu mi-au placut „Legendele Olimpului”, in copilarie, am fost un adept al aventurii verniene. De ani de zile, Hollywood-ul se comporta precum un copil care a descoperit cufarul cu haine al bunicii, imbracandu-se haotic, multicolor. Americanii au preluat personajele si au reinventat mitologia greaca, adaptand-o propriilor clisee, rezultand un experiment fusion, greu digerabil, pentru mine. Cu exceptia fabulosului „300”, care are , totusi, o cu totul alta gena.

Sequel-ul filmului „Clash of Titans” a starnit ceva rumoare si a pruds ceva asteptari, insa, pana la urma, mi s- aparut ca a fost mai slab, chiar si la nivelul efectelor speciale, unde nimic din ce a propus productia din 2012 nu a egalat spectaculosul Kraken. Care doar grec nu este, dar ma rog …

O poveste destul de simpla, efecte speciale decente insa nu la nivelul asteptat, un joc lipsit de stralucire al actorilor, desi se poate spune ca goana dupa bani a unui Liam Neeson difera mult, prin rezultate, de ceea ce este dispus sa faca un Bruce Willis, de exemplu.

Un film digerabil, dupa parerea mea, insa departe de ceea ce asteptam. Foarte mult fum, asta legat si de atmosfera din finalul filmului 🙂

The Big Year
ianuarie 24, 2012

 

Extrem de greu de crezut ca unul dintre sporturile care fac cariera in ultimul timp ar putea ajunge subiect de film. Mai ales ca birdwatching-ul nu prea poate oferi prea multa adrenalina. Mai degraba, pace interioara avand in vedere peisajele pe care „vanatoarea digitala de pasari” le implica …

Totusi, un astfel de film s-a facut. Si, avand in vedere ca s-a filmat in Yukon si Brittish Columbia, pare a fi fost vorba de o vacanta care a atras destule nume mari, distributia fiind de gala. Jack Black, Owen Wilson, Steve Martin, Rosamund Pike, Kevin Pollak, Dianne Wiest, Anthony Anderson, Anjelica Huston. Indeajuns de multi actori cu CV pentru a putea spune ca filmul nu poate fi catalogat drept slab.

„The Big Year” se anunta a fi un esec, cel putin dpdv al incasarilor. A fost un timp scump, avand in vedere locurile unde a fost filmat, o excursie pentru toata echipa de productie in Attu fiind destul de costisitoare. In plus, filmul nu se vrea o comedie ci mai degraba o povestioara moralizatoare despre urmarirea unui vis si pretul pe care, de multe ori, il reclama acest lucru.

Cotat drastic de catre IMDB si Rotten Tomatoes. Este un film care poate oferi, insa, surprize.

Cinefilia :  Marian, Grapefruits, Adina, Jovi&Co, Piratul Cinefil, Poison Whiskey, Cine Matinal

Johnny English Reborn
ianuarie 22, 2012

 

Desi nu cred ca intentia producatorilor a fost miusai de a obtine o parodie a francizei „007”, „Johhny English Reborn” este exact asa ceva, lipsind doar o prezenta mai generoasa in cadrul actiunii a lui Rosamund Pike, in rol de funny Bond Girl, pentru o obtine o copie perfecta a unui film JB, in registru comic.

Acest lucru a fost posibil pentru ca s-a renuntat la conceperea filmului ca o insiriuire de gag-uri Mr. Bean, cum s-a procedat la precedentele comedii in care a jucat Rowan Atkinson. A rezultat un film mult mai serios decat celelalte, in care s-a preferat a se indrepta atentia catre intriga politista decat catre situatiile comice. Din punctul meu de vedere, o idee deloc inspirata, chiar daca senzationalul comic englez reuseste chiar si asa sa zmulga destule zambete.

Mare lucru despre distributie nu se poate spune, avand in vedere ca Atkinson acapareaza ideea de la bun inceput, actori precum Dominic West sau Gillian Anderson reusind cu „succes” sa treaca aproape neobservati.

O comedie destul de salcie, un film cu spioni mai serios chiar decat pare a se fi dorit. Merge pentru o seara din timpul spatamanii. Watchable… 6.4 pe IMDB, un pic mai mult decat i-as da eu.