„Ultimul canibal”, sau curajul de a iti descoperi copilaria
februarie 12, 2012

 

Acum cateva zile am ajuns intr-un centru comercial din Ploiesti si am furat cateva minute pentru a intra la „Diverta”. O scurta inventariere a titlurilor si mi-a cazut privirea pe o carte al carei titlu, „Ultimul Canibail”, mi-a atras atentia. Poate ca de vina a fost apetenta mea pentru povestile horror, sau poate ca atunci cand esti interesat de ceva, pur si simplu simti atunci cand treci pe langa o sursa de informatie. Cert este ca habar nu aveam cine este Hanna Bota. Am rasfoit cartea si m-am oprit la pagina 14.

„Vanuatu este la capatul lumii … „. Am pus cartea la loc in raft si am iesi, stiind ca voi reveni. Adevarul e ca n-aveam un sfant la mine si ca eram, in acelasi timp, convins ca voi gasi cartea in acelasi loc. Titlurile de genul asta nu prea sunt vedete ale incasarilor, desi ar fi frumos.

Evident, cateva zile mai tarziu cartea era acolo  am luat-o si am strecurat-o in bagajele pentru week-end-ul care ma astepta. Inainte sa plec, am pus la lucru Google si am fost uluit sa aflu ca autoarea este romanca, nascuta la Cluj. Ceea ce ma face sa cred ca valoarea cartii creste direct proportional cu raritatea unor astfel de demersuri in publicistica romaneasca.

Coicidenta face ca in urma cu ceva timp sa imi pun aproape o carte pe care am pescuit-o de prin fundul bibliotecii, si care are cam acelasi scop, francezul Pierre-Dominique Gaisseau incercand in cartea sa, „Visa pour la prehistoire”, cu decenii in urma, sa decripteze enigmele unei alte culturi melaneziene, ascunsa intre padurile din Papua Noua Guinee. Melanezia nu a fost zona din Pacific care sa ma faca cel mai mult a visa, Polinezia este aceea, insa nu m-am putut abtine si am inceput a citi cartea senzationalei exploratoare clujene, o demna urmasa a unui alt clujean a carui poveste m-a incantat, in copilarie, Emil Racovita.

„Ultimul canibal” nu este o carte despre canibalism. Este povestea unei calatorii catre copilaria civilizatie umane, in inima unei scoietati muribunde, a unui stil de viata care isi traieste ultimile zile sub asaltul tehnologic al rasei albe. Nu stiu cat de valoroasa este cartea din punct de vedere stilistic, si nici nu cred ca autoarea a cautat sa atinga perfectiunea in directia asta. Povestea este spusa sacadat, cu rasuflarea la gura, fiind nimic altceva decat relatarea unui om care a incercat sa inteleaga intr-o luna o lume care a ramas neschimbata de milenii. Continutul este insa extraordinar si socheaza, dincolo de dezvaluirile despre o lume incredibil de straina si in acelasi timp ascunsa, undeva, in codul genetic al fiecaruia, prin curajul nebun al unei femei care a ales a intoarce spatele confortului oferit contra cost de lumea sa pentru a se arunca cu capul inainte intr-o adevarata gaura de vierme care a dus-o undeva, departe, in timp, in timpurile cand omul sfida trecerea timpului vibrand, in schimb, doar la clipa prezenta.

Un jurnal de antropolog fabulos. Da …

Reclame