Elizabeth Reef este un recif de corali situat in Marea Tasman, in vecinatatea Recifului Middleton, de care este separat de o trecatoare de aproximativ 45 km latime. Ambele formatiuni sunt parte a unui platou subacvatic cunoscut sub denumirea Lord Howe Rise, dupa numele senzationalei insule australiene, situata la aproximativ 160 km distanta. Reciful Elizabeth se afla la 555 km departare de coasta statului australian New South Wales si face parte din teritoriul Coral Sea Islands. Elizabeth si Middleton au statut de rezervatie marina, formand Elizabeth & Middleton Reefs Marine National Park Reserve.
Elizabeth Reef este una dintre cele mai sudice formatiuni de corali de pe glob dar, in ciuda latitudinii inalte la care se gaseste, gazduieste o fauna si o flaora marina extrem de bogata, beneficiind de faptul ca se afla intr-un punct de convergenta a unor curenti marini, tropicali si temperati. Un studiu din 2003 a evidentiat 111 specii de corali si 181 specii de pesti, printre care si o specie de cod negru, protejata in apele New South Wales. Numarul total de specii de pesti este, insa, mult mai mare, cele cateva studii facute de-a lungul timpului indicand pana la 311 specii. Aici s-au observat un numar mare de rechini de Galapagos, ceea ce indica faptul ca aici este o zona de reproducere. Castravetii de mare sunt intalniti, de asemenea, din abundenta.
Reciful are o lungime de 8.2 km si o latime de 5.5 km. In timpul refluxului majoritatea recifului ramane deasupra apei insa la flux o singura insulita nisipoasa ramane vizibila. Aceasta poarta numele Elizabeth Island si are un diametru de aproximativ 400 metri, elevatia nedepasind un metru.
Reciful Elizabeth a fost martorul a numeroase naufragii. Britannia, Colonist, Douglas, Elizabeth, Naiad, Packet, Ramsay, Rosetta Joseph si Tyrian sunt nave care si-au gasit sfarsitul aici, cu toate ca soarta Britanniei este incerta, si Middleton Reef revendicand titlul de calau al navei. Ultimul naufragiu a fost inregistrat in 2007, cand yacht-ul Lamachan s-a lovit de corali. Navigatorul Steve Landles a fost salvat insa vasul nu a mai putut fi recuperat.
Manra, sau Sydney Island, este o insula ce apartine grupului Phoenix Islands din Kiribati. Alaturi de celelalte insule ale grupului, Manra face parte din cea mai mare rezervatie marina din lume, Phoenix Islands Protected Area. Dealtfel, insula este rezervatie naturala inca din 1938.
Avand aproximativ 3.2 km lungime si 2,8 km latime, insula are o suprafata de 4,4 kmp si o elevatie maxima de aproximativ sase metri. Manra este un atol foarte vechi in centrul caruia se gaseste o laguna hipersalina, fara conexiuni cu oceanul, cu adancimi intre cinci si sase metri.
Vegetatia include cocotieri, paduri de arbusti si diferite plante ierboase. Printre speciile prezente aici se gasesc Tournefortia, Pisonia, Morinda, Cordia, Guettarda, si Scaevola. In prima parte a secolului XX aici a existat o plantatie functionala de cocotieri, aceasta decazand odata cu cererea de copra. Fauna include in special pasari, varietatea fiind asemanatoare celorlalte insule Phoenix, insa populatiile sunt mult mai reduse. Pot fi intalniti crabi de uscat, sobolani si colonii de caini, porci si pisici salbatice. Insectele sunt intalnite in numar mare, fluturi, molii, libelule, furnici, diferiti gandaci, viespi, tantari dar si tantari, introdusi de navigatorii secolului XIX. Laguna este mult prea sarata pentru a sustine viata marina, insa reciful exterior sustine o fauna marina abundenta. Multe dintre speciile de pesti din Manra sunt cunoscute pentru toxicitatea lor, datorita unor alge marine care intra in dieta acestora.
Manra a fost locuita in trecut, cu intermitente, insa in prezent este nelocuita, ultimii locuitori parasind insula in 1963. Aici s-au gasit dovezi arheologice ale prezentei umane, estimandu-se ca insla a fost locuita de doua populatii, una polineziana si una microneziana. Ramasitele unei duzini de platforme pot fi zarite in zona nordica a insulei. Manra a fost descoperita in 1823 de catre baleniera “Sydney Packet”. Aici s-a nascut una dintre ficele lui John T Arundel, un om de afaceri britanic, considerat unul dintre cei mai importanti promotori ai mineritului de guano din Pacific. Dealtfel, secolul XIX a adus exploatarea agresiva a rezervelor de guano ale insulei. In 1938 Manra a facut parte din planurile ce priveau ultima expansiune coloniala a Imperiului Britanic. Astfel, aici au fost adusi aproximativ 130 de colonisti carora li s-a pus la dispozitie un sat, o cisterna de ciment si aproximativ 15 fantani. Acestia urmau sa se ocupe de plantatia de cocotieri de pe insula, insa colonia a esuat, in principal datorita secetei prelungite.
Great Keppel este o insula situta la 15 km in largul coastelor centrale ale statului Queensland, in dreptul orasului Yeppon, intr-o zona denumita Capricorn Coast. Avand ceva mai mult de 14.5 km²,Great Keppel este cea mai mare dintre cele 18 insule care formeaza grupul Keppel. Insula beneficiaza de un climat tropical si plaje de calitate, devenind un punct turistic important. Aici se gasesc nu mai putin de 17 plaje care insumeaza aproximativ 27 km, iar biodiversitatea recifelor de corali o egaleaza pe cea a insulelor Whitsundays, apele ramanand deosebit de limpezi de-a lungul intregului an.
Great Keppel este deservita de cateva ferryboat-uri care fac legatura cu Yeppoon si de o pista de aterizare pentru aeronave de mici dimensiuni. Primul resort turistic a fost inaugurat in 1967.In prezent nu exista facilitati de lux ci doar din categoria “family” sau “backpackers”. Exista planuri pentru revitalizarea turismului si reinnoirea facilitatilor de pe insula insa acestea vin in contradictie cu intentia autoritatilor de a proteja zona, intrucat insula face parte din Great Barrier Reef Marine Park.
Insula a fost botezata de catre James Cook in 1770, dupa numele unui lord al Amiralitatii. Inainte de aparitia europenilor insula a fost locuita de aborigeni Woppaburra si Ganumi. Pana la sfarsitul secolului XIX europenii ucisesera sau evacuasera cea mai mare parte a populatiei indigene. In prima parte a colonizarii, insula a fost folosita pentru cresterea oilor.
Buada Lagoon este un lac cu apa dulce situat la est de districtul Aiwo din vestul statului insular Nauru, din Pacific. Lacul este atalogat ca „endoreic, neavand legaturi de suprafata sau subterane cu oceanul Pacific. Adancimea medie a lacului este de 24 metri, in cel mai adanc punct aceasta atingand chiar 78 metri. Suprafata lacului este de 0.13 km2. Apa este tulbure si nu este propice inotului. Zona inconjuratoare este remarcabila pentru ca, intr-o tara devastata ecologic si, implicit, social, din cauza exploatarii zacamintelor de fosfati, aici exista palmieri, si chiar intr- un numar relativ mare. Exista un drum asfaltat care inconjoara lacul.
Buada Lagoon, 1908
Pescuit in Buada Lagoon, 1938 (author : Hans Zache)
Kuria este numele unui atol situat in zona cetrala a Insulelor Gilbert, Kiribati, la nord vest de Aranuka. Atolul este format din doua insule, Buariki si Oneeke, separate printr-un canal putin adanc, cu latimea de aproximativ 20 de metri. Cele doua insule sunt conectate printr-un pod si sunt inconjurate de un recif a carui cea mai larga portiune se afla pe coasta estica. Insulele prezinta plaje cu nisip iar vegetatia este formata in principal de cocotieri. Elevatia maxima a insulelor nu depaseste 3 metri.
In 2010 populatia atolului era de 980 de persoane, 154 persoane traind pe insula mai mica. Intreaga populatie face parte din grupul etnic I-Kiribati. Cea mai mare dintre insule, Buariki, are cinci sate (Manenaua – 191 locuitori, Bouatoa – 128 locuitori, Buariki – 169 locuitori , Tabontebike – 91 locuitori si Norauea, cel mai mare dintre acestea – 247 locuitori). Acestea sunt conectate printr-un drum si , mai departe, cu insula mai mica, Oneeke, printr-un pod care inlocuieste vechiul dig care lega cele doua insule. Cele doua insule au latime considerabila, comparativ cu majoritatea atolilor statului Kiribati, in punctul maxim aceasta atingand 4.26 km. Lungimea atolului, de la nord la sud, este de 8.94 km. Suprafata totala de uscat a atolului este de 15.48 kmp, aproape de medie in ceea ce priveste insulele care formeaza statul Kiribati, insa populatia de doar 980 persoane clasifica Kuria ca una dintre cel mai putin populate insule ale statului.
sursa Wikipedia (author : Government of USA, Government of Kiribati)
In extremitatea sud estica a insulei Buariki se afla doua iazuri naturale cu apa maloasa. Pe aceeasi insula este concentrata si administratia atolului, tot aici fiind situate aeroportul, politia, si cea mai importanta scoala precum si “casa de oaspeti”.
Primii europeni care au ajuns in Kuria, in Iunie 1788, au fost capitanii vaselor “Charlotte” (Thomas Gilbert) si “Scarborough” (John Marshall), ambii navigand in slujba Companiei Indiilor de Est. In perioada timpurie a contactului cu civilizatia europeana, animalele aduse de catre acestia starneau temeri cu substrat supranatural, fiind ucise si aruncate in laguna. Intre 1860 si 1880, Kuria a fost condusa de catre Tenkoruti, seful atolului Abemama, acesta preluand atolul de la fostul sef, Ten Temea, care s-a refugiat intr-o alta insula a arhipelagului Gilbert, Maiana.
ABEMAMA
In Iunie 1845, nava franceza Le Rhin culege sase bastinasi ai insulelor Gilbert, aflati intr-o piroga, in largul atolului Tabiteuea. Un chirurg de la bordul navei, M. Fabre, vorbitor al unui dialect polinezian si al limbii maori, discuta cu acestia si culege primul vocabular al limbii vorbite de acestia, care apare intr-o lucrare din 1847, “Revue Coloniale”.Bastinasii erau originari din insula mai mica a Kuria, Oneeke. Cum populatia atolului a fost decimata in timpul cuceririi de catre seful din Abemama, intreprinderea doctorului Fabre este singura marturie a limbii vorbite in Kuria si, in acelasi timp, prima mentionare a insulei in literatura franceza.
Kuria poate fi vizitata prin intermediul Air Kiribati, care opereaza doua zboruri saptamanale dinspre South Tarawa, traseul incluzand si atolul Aranuka. De asemenea exista vase de mici dimensiuni care leaga atolul de capitala statului. Kuria dispune de o “casa de oaspeti” in care turistii sunt cazati, insa sejurul pe insula este dificil. Societatea din Kuria impune un dress code strict, femeilor fiindu-le interzis sa circule in costume de baie, de exemplu.
Ujelang este un atol de corali care face parte din Lantul Ralik al Insulelor Marshall. Cele 30 de insulite ale atolului au o suprafata totala de doar 1,86 kmp in timp ce laguna are o suprafata de 186 kmp. Elevatia maxima a atolului atinge in jur de 7-8 metri, conform unor sure de pe internet. Ujelang este cea mai vestica dintre insulele Marshall, aflandu-se la 217 km sud est de Enewetak si la aproximativ 600 km vest de zona centrala a lantului Ralik.
sursa imagine : Watchinga (photo credits : David A)
Primul vizitator european al atolului a fost Alvaro de Saavedra(o ruda a lui Cortes), in 21 Septembrie 1529, cu foarte putin timp inainte ca acesta sa moara intr-un naufragiu, in timpul celei de-a doua incercari de a ajunge din Tidore (o insula indoneziana) in New Spain (actualul Mexic). Despre Saavedra circula o ipoteza care presupune ca el ar fi fost primul european care a ajuns in Hawaii, cu doua secole inaintea lui James Cook. Ujelang a fost mentionat si de R.L.de Villalobos, in Ianuarie 1543, de M.L.de Legazpi in Ianuarie 1565, dar si de razvratitii de pe nava San Jeronimo, condusi de pilotul Lope Martin, in 1566.
Ujelang a fost revendicat de Germania in 1884 impreuna cu intreg arhipelagul Marshall, insa atolul a fost proprietatea companiilor germane de comert inca din 1880. Acestea au cultivat cocotieri pe cea mai mare insula a atolului (numita tot Ujelang) in vederea productiei de copra. Dupa WWI insula a fost administrata de japonezi, populatia fiind de aproximativ 40 de persoane in 1935. In perioada WWII Ujelang a fost ocupat de americani, intre Aprilie 1944 si Februarie 1945,data la care acestia s-au mutat in Peleliu, Palau. Ujelag a fost folosit ca zona de asteptare pentru fortele americane implicate in luptele din Pacific. Americanii au administrat atolul pana la castigarea independentei Insulelor Marshall, in 1986.
Atolul Ujelang a devenit noua casa a populatiei atolului Enewetak incepand cu 1947, datorita testelor atomice care au avut loc acolo intre 1948 si 1958. In ciuda faptului ca Ujelang a fost afectat de foamete si boli, in special in anii ’50, populatia a crescut de la 145 persoane in 1947 la 342 in 1973. Localnicii din Enewetak au solicitat sa se intoarca pe insula de bastina iar in 1979 au avut loc discutii cu administratia americana, ocazie cu care cauza lor a fost prezentata pe larg de postul de televiziune CBS. Enewetak era deja decontaminat, cu exceptia unor zone in care s-a estimat ca populatia ar putea trai doar incepand cu 2010. Atolul a fost populat cu cocotieri, iar o cantitate mare de nisip si corali contaminati radioactiv a fost ingropata sub un sarcofag de ciment. In 1980 intreaga populatie din Ujelang s-a mutat in Enewetak. In jur de o suta s-au intors in Ujelang, intrucat Enewetak nu reusea sa sustina o populatie prea numeroasa, dar prezenta lor aici a fost de scurta durata. Din 1989 Ujelang este permanent nelocuit dar aflat in proprietatea locuitorilor din enewetak. In prezent atolul este foarte rar vizitat, in principal datorita izolarii sale.
Numit si Te Marie, Raraka este un atol situat in vestul grupului Tuamotu, in Polinezia Franceza, la 17 km SE de Kauehi, 49 km E de Fakarava, si la 44 km SV de Taiaro. Tahiti se afla la o distanta de 475 km.
Raraka are o forma ovala, avand lungimea de 26 km si latimea de 19 km. Reciful prezinta o multime de bancuri de nisip si minuscule motu, a caror suprafata totala nu depaseste 7,2 kmp. Atolul include o laguna de mari dimensiuni, cu o suprafata de 342 kmp, conectata la ocean printr-un pasaj navigabil, situat in zona nordica a atolului.
Conform unor surse, in prezent Raraka este nelocuit insa este vizitat ocazional de locuitorii insulelor invecinate. Acestia locuiesc temporar intr-o asezare numita Motupapu, situata in imediata vecinatate a pasajului catre laguna. Conform versiunii franceze a Wikipedia, atolul ar fi locuit de populatie de aproximativ 60 de persoane, o contradictie importanta intre surse. Adevarul este ca, pe Google Earth, satul arata extrem de bine. Locuit, adica … As vrea sa merg la fata locului pentru a verifica, dar, deocamdata, nu este posibil 🙂 …
Primul european care a mentionat Raraka a fost un britanic, un anume Ireland, in Octombrie 1831, sosit aici la bordul navei Adhemar. Apoi, atolul a fost vizitat de catre expeditia americana condusa de catre Charles Wilkes (US Exploring Expedition, 1838-1842). Conform insemnarilor lui Wilkes, americanii au intalnit aproximativ 40 de insulari, intre care se aflau si misionari crestini de origine polineziana. Seful acestora era ciung, acesta pierzandu-si bratul in urma unei muscaturi de rechin. Wilkes avea sa revina aici si in 1840. Atolul a fost vizitat si de Jules Dumont d’Urville, in 1838. In secolul XIX atolul devine posesiune franceza, perioada in care populatia atinsese aproximativ 100 persoane.
Teti’aroa este un atoll care face parte din grupul Society Islands al Polineziei Franceze. Atolul este cunoscut lumii mai ales prin faptul ca cele 12 motu ale acestuia au fost cumparate in anii ’60 de catre Marlon Brando, ulterior actorul petrecandu-si aici o mare parte a timpului liber. Dupa moartea legendei hollywoodiene, in 2004, o companie tahitiana din domeniul hotelier a primit dreptul de a moderniza vechiul resort construit de Brando si de a il transforma intr-unul „eco-friendly”. De lux. Lucrarile au fost finalizate iar inaugurarea va avea loc in Iulie 2014. In plina iarna australa, dar cui i-ar pasa de asta ?
Namdrik, cunoscut si sub denumirea Namorik, este un atol situat in districtul Ralik Chain, parte componenta a insulelor Marshall. Atolul se afla la 145 km VSV de Jaluit si la 117 km NV de Ebon.
Atolul este format din doua insule dens impadurite, Namorik si Madmad, a caror suprafata totala este de 2,8 kmp. Cea mai mare dintre insule, Namorik, inconjoara laguna de la SV catre NE, in timp ce Madmad inchide coltul NV al lagunei. Intre cele doua insule se afla o alta, mult mai mica. Reciful include si o laguna putin adanca,cu suprafata de 8,4 kmp. Nu exista pasaje navigabile, insa barcile pot trece de recif, la flux, intr-o zona de pe latura vestica a atolului, unde, deasemnea, vasele mari pot acosta, la aproximativ 90 metri in larg. Nu exista, insa, protectie impotriva vanturilor care bat dinspre NE iar acostarea devine periculoasa atunci cand vanturile dinspre SV agita marea, avand in vedere ca in apropierea locului de acostare reciful patrunde aproximativ 135 metri catre larg. Adancimea zonei este de aproximativ 1,2 metri iar coralii au format numeroase formatiuni stancoase. Dealtfel, doua epave pot fi zarite in zona.
Namdrik are o populatie de aproximativ 600 persoane (sau 814, in functie de surse), fiind cel mai mic atol locuit al Insulelor Marshall. Aici se afla trei biserici si o scoala elementara cu aproximativ 200 de elevi si noua profesori. In general, printre acestia se afla si un profesor voluntar care preda engleza. Atolul dispune de o pista de aterizare unde Air Marshall Islands opereaza zboruri la fiecare doua saptamani. Deasemenea, atolul este vizitat o data sau la doua luni de un vas cu provizii. Economia atolului se bazeaza pe productia de copra, recent primind un ajutor australian pentru cumpararea unor echipamente necesare producerii de ulei de cocotier. Deasemenea, s-au facut investitii privind ferme de stridii. Majoritatea cladirilor de pe atol beneficiaza de energie solara, insa pe atol exista si cateva generatoare diesel.
Insulele Marshall au fost descoperite de spaniolul Alonso de Salazar in 1526, insa micronezienii locuisera aici inca din primul mileniu i.e.n. Namdrik a fost descoperit oficial de catre britanicul Henry Bond, in Decembrie 1792, acesta denumindu-l “Barring Island”. Asemenea tuturor Insulelor Marshall, Namdrik a fost posesiune germana incepand cu 1884, arhipelagul fiind cumparat de la spanioli. Dupa WWI insula a intrat sub controlul Japoniei iar dupa WWII sub control american, pentru a intra in componenta noului stat independent Marshall Islands, incepand cu 1986. Atolul nu a cunoscut lupte, in perioada WWII. Namdrik a ajuns in atentia lumii in Noiembrie 2011 cand aici au ajuns doi pescari din Kiribati, care au plutit in deriva timp de 33 de zile.
Vahanga este un mic atol nelocuit care face parte din grupul Acteon, subdiviziunea arhipelagului Tuamotu, din Polinezia Franceza. Atolul se afla la 9 km vest de Tenarunga si la 1.362 km sud est de Tahiti.
Vahanga are o forma circulara, cu diametrul de aproximativ 3.6 km. Suprafata totala este de 12.6 km2 din care 3.6 km2 il reprezinta uscatul. Nu exista pasaje catre laguna. In zona nord vestica se afla o pista de aterizare si o cladire (o biserica, dupa unele surse) si cateva locuinte in stare nu foarte buna. Vegetatia atolului include cocotieri, Portulaca lutea, Cassytha filiformis si Amaranthaceae. In 2000 si 2007 au avut loc doua incercari de a extermina sobolanul polinezian, prima incercare dovedindu-se un insucces. S-a incercat, astfel, a reface ecosistemul care permitea inmultirea unor specii de pasari amenintate de prezenta sobolanilor.
Prima mentiune a atolului ii apartine navigatorului portughez Pedro Fernández de Quirós. La 5 Februarie 1606 acesta avea sa numeasca insula “Las Quatro Coronadas”. Primele debarcari certe pe atol le apartin lui Thomas Ebrill (1833) si Edward Russell (1837). Ultimul se afla la comanda navei Actaeon, care avea sa dea numele intregului grup de insule. Daca in jurul anilor 1850 insula avea o populatie de aproximativ 20 de locuitori, in 2012 era nelocuita. In 1922 pe insula functiona o plantatie de cocotieri.
Kaukura este un atol situat in zona estica a arhipelagului Tuamotu, din Polinezia Franceza. Cel mai apropiat atol vecin este Arutua, situat la 16 km catre est. Kaukura se afla la 58 km SV de Rangiroa si la 340 km NE de Tahiti. Geografic, atolul apartine subgrupului Palliser Islands, iar administrativ face parte din comuna Arutua, alaturi de atolul cu acelasi nume si atolul Apataki. Kaukura mai este cunoscut si sub numele Kaheko.
Kaukura are o forma ovala, alungita. Lungimea este de 46 km iar latimea maxima de 14 km. Reciful este ingust in zona nordica si se lateste considerabil in zona sudica. Atolul include un numar de 65 de insulite a caror suprafata totala este de 11km². Cea mai importanta insula se numeste Motu Panao, si este situata in zona nord vestica a atolului. Suprafata lagunei este de 436 km2. Putin adanca, aceasta are un singur pasaj navigabil, Faape, situat in zona estica. Atolul este o excrescenta coraligena formata in varful unui munte vulcanic submarin care se ridica in jur de 850 metri de pe fundul oceanului.
Kaukura avea in 2007 o populatie de 542 locuitori, aceasta scazand in 2012 la 475 locuitori. Cel mai important sat al atolului se numeste Raitahiti si este situat in zona nord estica. Desi in mod traditional economia atolului se bazeaza pe pescuit, ale carui produse sunt destinate pietelor din Tahiti, in ultima vreme turismul a devenit principala sursa de venituri. Atolul beneficiaza de un mic aerodrom, deschis in 1994. Acesta este situat in apropierea satului Raitahiti.
Primul european care a ajuns aici a fost olandezul Jakob Roggeveen, in 1722. Acesta conducea o expeditie finantata de catre Compania Olandeza a Indiilor de West, si se afla in cautarea miticei Terra Australis. James Cook a raportat atolul in Aprilie 1774, in cursul celei de-a doua dintre calatoriile sale in Polinezia. Fabian Gottlieb von Bellinghausen a acostat aici in Iulie 1820. Kaukura devine teritoriu francez in secolul XIX. A fost perioada de aur a productiei de ulei de cocos, catre anii 1860 exporturile ridicandu-se la aproximativ 15 tone anual. In 1903 atolul este devastat de catre un ciclon tropical.
Manono este o insula situata in Stramtoarea Apolima, intre insulele principale ale statului Samoa, Savai’I si Upolu, la 3,4 km VNV de Capul Lefatu, cel mai vestic punct al insulei Upolu. In apropiere se afla insula locuita Apolima, si Nu’ulopa, nelocuita, aceasta din urma aflata la 700 metri ESE. Manono are o suprafata de 3 km², lungimea de 2,4 km, latimea maxima de 1.5 km, si se gaseste in interiorul unui recif de corali dezvoltat pe coasta insulei Upolu.
Manono are a treia cea mai mare populatie dintre cele patru insule locuite ale statului Samoa.Aici se afla patru sate a caror populatie totala se ridica in 2006 la 889 persoane. Acestea sunt Apai (111 locuitori), situat in zona vestica a insulei, Faleu (354 locuitori), situat in sud, Lepuia’I (223 locuitori), situat in sud vest, si Salua (201 locuitori), situat in nordul insulei.
Nu exista masini sau drumuri pe Mannono, ci doar o carare care strabate insule de-a lungul coastei. Cainii sunt interzisi pe insula, din motive ce tin de protejarea mediului. Electricitatea a fost introdusa pe insula in 1995, pentru a stimula turismul. Aici exista cateva mici magazine si colibe “fale” situate pe plaja, destinate turistilor. O cursa intre Manono si Upolu dureaza aproximativ 20 de minute cu barca. In afara turismului, locuitorii practica si agrucultura, cultivand taro, igname, banane si cocotieri.
In secolul XIX insula a fost numita “Flat Island”, intrucat este formata dintr-un deal plat (ramasita a craterului unui vulcan stins), deal inconjurat de zone joase, vizibile de pe mare doar de la mica departare de insula. In prima parte a secolului, insula a fost sediul misionarilor bisericii metodiste.
Ua Huka face parte din grupul Insulelor Marchize(Marquesas), una dintre subdiviziunile Polineziei Franceze. Insula face parte din grupul nordic si se afla la aproximativ 40 km est de Nuku Hiva si la 98 km NE de Hiva Oa. Ua Huka a fost denumita, de-a lungul timpului, si Roohka, Ua Huna(in dialectul insulelor Marchizesudice),Washington Island, Riou, Solide, Roahonga (in tahitiana), Hooahooga .
Insula, are forma de semiluna, cu marginea concava indreptata catre sud. Ua Huka s-a format in urma activitatii a doi vulcani, cu varsta intre 2,2 si 2,4 milioane de ani, ale caror caldere sunt incluse una in cealalta. Prima caldera are un diametru de aproximativ 10 km diametru si include valea Vaipaee. Cea de-a doua cladera, situata in jumatatea estica a primeia, are un diametru de aproximativ 5 km si include vaile Hane si Hokatu dar si cel mai inalt varf al insulei, Hitikau, care se ridica pana la 857 metri deasupra nivelului marii. Craterul Tahoatikihau ofera privelistea unui lac de lava pietrificat. Suprafata insulei este de aproximativ 83 km², lungimea fiind de 14 km iar latimea de 10 km. Zona centrala se prezinta sub forma unui platou brazdat de vai adanci sapate de paraie. In zona vestica marea a sapat numeroase grote marine.
Vegetatia Ua Huke este mult mai saraca decat cea a celorlalte insule din grupul Marchize. Mare parte a vegetatiei native a fost devastata de caprele salbatice si de hoardele de cai, al caror numar cumulat este estimat la peste 3,000. In plus, insula este mai joasa decat cele din jur, neretinand norii de la altitudini mari, astfel ca precipitatiile sunt mai reduse, insula avand un aspect arid. Vegetatia este compusa in general din tufisuri specifice zonelor aride, cu exceptia vailor, acolo unde este concentrata populatia. Fauna este, insa, impresionanta. Rechini, delfini, pisici de mare si numeroase specii de pesi tropicali populeaza apele din jur. In golful Haavei pot fi intalnite testoase gigant. Ua Huke si insulitele din jur adapostesc 16 specii de pasari marine si 17 specii de pasari terestre, dintre care 8 sunt endemice, dar si doua specii de paianjen, intalnite doar aici.
Centru administrativ al insulei si al diviziunii administrative cu acelasi nume este satul Vaipaee, situat pe coasta sudica a insulei. In 2012 populatia insulei era estimata la 621 persoane. In afara de Vaipaee pe insula se mai afla doua sate, Hane si Hokatu, toate cele trei fiind situate pe coasta sudica.. In ciuda faptului ca insula se afla in grupul nordic al Marchizelor, cultural aceasta este legata de insulele sudice, in principal de tribul Pepane, localizat in zona estica a insulei Hiva Oa. Numarul populatiei este oscilant, in principal datorita emigratiei. Aici nu exista un liceu, astfel ca elevii sunt obligati sa mearga in Nuku Hiva, apoi in Papeete, pentru a isi desavarsi educatia. Multi nu mai revin acasa. Pe insula se vorbeste franceza si limba insulelor Marchize iar in mai mica masura, tahitiana si engleza.
Cu toate ca principala activitate pe insula este legata de productia de copra, Ua Huka are un potential serios in ceea ce priveste turismul, vizate fiind cele nu mai putin de sase muzee si numeroasele situri arheologice, care prezinta vestigii ale civilizatiei insulelor Marchize. In acelasi timp, extrem de interesanta este flora unica a insulei. “Pupuakeiha Arboretum” consta in 17 hectare de pamant, in apropiere de Vaipaee, pe care sunt plantate mai mult de 300 de specii de arbori din intreaga lume (1,000 dupa alte surse), sperandu-se ca in viitor aceasta pepiniera sa serveasca reimpaduririi insulei. Atractiile naturale includ “Golul Invizibil” din Vaipaee, golfurile Haavei si Hatuana sau pestera “Grotte aux Pas”, care contine si o plaja. Alte activitati aducatoare de venituri sunt pecuitul, agricultura (recent s-au extins culturile de citrice) si artizanatul (sculpturile in lemn de fier, sau santal). Pe insula nu exista banci iar cardul de credit nu poate fi utilizat. Nu exista hoteluri ci doar cateva pensiuni familiale si cateva restaurante.Cele trei sate sunt legate prin singurul drum al insulei, acesta ducand catre aeroportul inaugurat in 1972, primul aeroport al insulelor Marchize. Acesta este situat pe o faleza dintre Vaipaee si Hane. Exista legaturi la doua saptamani cu Tahiti.
Insula este locuita de mult timp de populatia din Marchize. Un sit din apropiere de Hane, Meiaute, este considerat a fi cea mai veche asezare umana cunoscuta din Polinezia. Anumite vestigii au fost datate din secolul III. Langa Vaipaee s-au gasit o serie de petroglife gravate in piatra, una dintre acestea reprezentand o piroga cu panze, unica in Polinezia. WikiMiniAtlasPrimul occidental care a zarit insula a fost americanul Joseph Ingraham, in 1791. Acesta a numit insula “Washington”, o denumirea care avea sa fie extinsa intregului grup nordic al Marchizelor.
Niulakita este cea mai sudica insula a statului insular Tuvalu, situat in Pacificul de Sud. Insula se gaseste la 270 km su de capitala statului, Funafuti. Niulakita se prezinta ca o singura insula cu forma aproximativ ovala, cu axa mai lunga (aproximativ 1 km lungime) orientata E-V. Suprafata totala este de 0,4 km². Insula este inconjurata de un recif care face ca debarcarea si pescuitul sa fie doua actiuni destul de periculoase. Pe Niulakita se afla cel mai inalt punct al statului Tuvalu, acesta aflandu-se la doar 4.6 metri deaupra nivelului marii. Centrul insulei are forma unei depresiuni, formate pe locul unei foste lagune, in urma careia au ramas doar cateva iazuri (patru, dupa unele surse).
Populatia insulei era estimata la 35 de locuitori in 2002. Acestia locuiau in singurul sat de pe insula. Populatia locala provine din emigranti de pe atolul Niutao, ajunsi aici dupa 1949, in urma suprapopularii atolului de bastina. Legendele locale spun ca insula a fost descoperita de calatori de pe insula Nui, aflati in drum catre Vaitupu si care au ajuns aici din greseala, canoele acestora deviind catre sud. La momentul sosirii acestora, pe insual se gaseau doar arbori pukavai (pisonia grandis). Unul dintre calatori, Kaeula, a murit si a fost inmormantat aici, alaturi de mormant fiind plantati cativa cocotieri, ceea ce explica existenta acestora pe insula. Numele insulei a fost dat de conducatorul grupului, Kaunatu, dupa o locatie de pe insula de bastina a acestora, Nui.
Prima mentiune europeana ii apartine spaniolului Alvaro de Mendana y Neira, vare a zarit insula la 29 August 1595. Acesta a cartografiat insula cu numele “La Solitaria”. Incercarea de a debarca s-a dovedit fara succes. IN 1821 insula a fost vizitata de catre George Barrett, un vanator de balene din Nantucket. Acesta a botezat insula “RockyIsland”. Alte denumiri folosite de-a lungul timpului au fost “IndependenceIsland” si “Sophia”.
Secolul XIX a adus o oarecare activitate comericala, implicand excavarea de guano. In jurul anului 1879, conducatorii din Vaitupu au trimis expeditii pentru a planta cocotieri pe insula. Insa, un an mai tarziu, au fost instiintati de revendicarea unei companii cu sediul in Samoa. In ciuda acestui fapt, conducatorii din Vaitupu au cedat dreptul lor de proprietate unei companii germane cu sediul in Apia, care avea sa dea faliment pe la 1888. Insula avea sa fie apoi cumparata de un american, HJ. Moors, care traia , deasemenea, in Apia, Samoa. In Septembrie 1896 un anume capitan Gibson nota in jurnalul navei sale ca pe insula traiau sase indigeni care lucrau pentru Moors (probabil produceau copra). Revendicarile americane asupra insulei, sustinute de actul Guano, au fost retrase dupa semnarea in 1983 aunui tratat intre Tuvalu si USA.
Temoe (Te Moe, Timoe, Crescent Island) este un mic atol care face parte din grupul Gambier Islands, parte a arhipelagului Tuamotu din Polinezia Franceza. Atolul se afla in extremitatea sud estica a Tuamotu, la mai mult de 1,700 km SE de Mataiva, atol aflat in capatul nord vestic al arhipelagului. Mangareva, cel mai apropiat atol locuit, se gaseste la 50 km NV iar Tahiti la nu mai putin de 1,640 km NV. Temoe este , astfel, cel mai estic atol al Polineziei Franceze. Este , deasemenea, unul dintre cei mai sudici atoli ai planetei. La 25 km catre sud se gaseste un recif scufundat, Portland Reef, aflat in medie la aproximativ 10 metri sub nivelul marii.
Temoe are o forma trapezoidala si se afla pe ramasita scufundata a unui vulan cu varsta de aproximativ 15 milioane de ani, care se ridica 3,700 metri de pe fundul marii. Temoe formeaza un lant de insule cu Oeno, Henderson si Ducie, aflate in varful unor piscuri submarine formate, probabil, in urma activitatii vulcanice provenind din acelasi punct fierbinte. Reciful este continuu, neexistand pasaje navigabile catre laguna ci doar o multime de mici canale, majoritatea fiind prezente pe laturile sudica si sud vestica. Acestea sunt prea putin adanci pentru a fi navigabile, insa doua dintre canale, situate in NNV, ar putea permite trecerea anumitor ambarcatiuni pe timpul fluxului. Atolul are o lungime de aproximativ 8 km si o latime maxima de 4 km. Insulitele, 40 la numar, sunt joase si plate, suprafata totala a acestora fiind de 2.1 km2. Laguna are o suprafata de 12 km2, o adancime medie de 13 m, si este impanzita de numeroase capete de corali, care strapung suprafata apei.
Insulitele sunt formate din nisip si ramasite de corali, solul fiind destul de sarac. Vegetatia include aglomerari de Triumfetta, Suriana maritima, Pandanus, Scaevola si cocotieri. Vizitatori din secolele XVIII si prima jumatate a secolului XIX nu au mentionat cocotierii, care provin, cel mai probabil, din cei plantati in a doua jumatate a secolului XIX de catre locuitori temporari, reintorsi aici din Mangareva.
In prezent atolul este nelocuit dar in trecut a fost populat de catre polinezieni. Temoe prezinta o serie de dovezi arheologice printre care si structuri ceremoniale marae. Parte dintre acestea sunt vizibile si astazi. Primul cercetator care a studiat ruinele a fost Kenneth P. Emory, cu ocazia unei vizite de doua zile, in 1934. Cu ocazia unor excavari, intre 2001 si 2003, s-a estimat existenta a nu mai putin de 13 platforme ceremoniale. Pe una dintre insulite, Motu Nui Omenii, s-a descoperit un cimitir datat intre 1410 si 1650 e.n. Studiile au demonstrat posibilitatea ca locuitorii atolului sa fi practicat canibalismul.
Se presupune ca atolul a fost descoperit de catre piratul Edward Davis, in 1686, insa nu exista dovezi concrete, cu exceptia unor harti pe care insula apare sub numele “Terra de Davis”. In schimb, primul european care a ajuns cu certitudine aici a fost britanicul James Wilson, comandantul navei “Duff”, in 1797. Acesta a incercat sa acosteze, insotit de patru marinari si un tahitian, avand la ei traditionalele daruri pentru insulari. In jur de 25 de indigeni inarmati, printre care si femei, au adoptat o atitudine ostila, motiv pentru care europenii au renuntat sa debarce. Wilson nu a observat cu acea ocazie cocotieri, arbori de paine sau canoe, punandu-si intrebarea cum reuseau locuitorii sa reziste. Acesta a denumit insula “Crescent Island”. Primul occidental care a pus piciorul pe insula a fost naturalistul englez Hugh Cuming, in 6 Decembrie 1827. Si acesta a fost intampinat cu ostilitate de localnici fiind nevoit sa se retraga pe nava cu care sosise, nu inainte de a se folosi armele de foc.
Gambier Islands
Frederick Beechey a vizitat atolul in 1825. In 1838 misionarii crestini au mutat localnicii din Temoe in Mangareva. Nu este clar daca localnicii, mutati pentru a participa la construirea catedralei St. Michel din Rikitea, cunoscuta sub denumirea “Catedrala Marilor Sudice”, au fost obligati sau au plecat de bunavoie, din cauza lipsurilor. Catedrala a fost construita intre 1839 si 1841, insa, dupa finalizarea lucrarilor, insularii nu s-au mai intors iar Temoe nu a mai fost niciodata locuit permanent.
sursa Wikipedia (author : NASA)
Silence's Blog 