Gaztelugatxe este o mica insula situata pe coasta basca a golfului Biscaya, in regiunea Bermeo. Este legata de tarm printr-un pod artificial. Insula este renumita pentru schitul care se afla aici, schit care a fost martorul unei istorii zbuciumate. Mica biserica dateaza din secolul X si este asociata cu Ordinul Templier. Cercetarile arheologice au adus la suprafata mormite chiar mai vechi, datand din secolul IX. In 1334 in zona a avut loc o confruntare intre Juan Nunez de Lara, Lord de Biscaya, si Alfonso XI, conducatorul Castilliei. In 1593 Francis Drake ataca si devasteaza biserica. Un an mai tarziu, hughenoti din La Rochelle devasteaza manastirea, ingrijitorul fiind ucis. De cateva ori focul a facut ravagii, cel mai sever incendiu avand loc in 1978. In secolul XVIII a venit randul englezilor sa atace din nou insula. In prezent, Gaztelugatxe este un important punct turistic, perioada propice viztei fiind primavara sau toamna. (info : Wikipedia)
Great Keppel este o insula situta la 15 km in largul coastelor centrale ale statului Queensland, in dreptul orasului Yeppon, intr-o zona denumita Capricorn Coast. Avand ceva mai mult de 14.5 km²,Great Keppel este cea mai mare dintre cele 18 insule care formeaza grupul Keppel. Insula beneficiaza de un climat tropical si plaje de calitate, devenind un punct turistic important. Aici se gasesc nu mai putin de 17 plaje care insumeaza aproximativ 27 km, iar biodiversitatea recifelor de corali o egaleaza pe cea a insulelor Whitsundays, apele ramanand deosebit de limpezi de-a lungul intregului an.
Great Keppel este deservita de cateva ferryboat-uri care fac legatura cu Yeppoon si de o pista de aterizare pentru aeronave de mici dimensiuni. Primul resort turistic a fost inaugurat in 1967.In prezent nu exista facilitati de lux ci doar din categoria “family” sau “backpackers”. Exista planuri pentru revitalizarea turismului si reinnoirea facilitatilor de pe insula insa acestea vin in contradictie cu intentia autoritatilor de a proteja zona, intrucat insula face parte din Great Barrier Reef Marine Park.
Insula a fost botezata de catre James Cook in 1770, dupa numele unui lord al Amiralitatii. Inainte de aparitia europenilor insula a fost locuita de aborigeni Woppaburra si Ganumi. Pana la sfarsitul secolului XIX europenii ucisesera sau evacuasera cea mai mare parte a populatiei indigene. In prima parte a colonizarii, insula a fost folosita pentru cresterea oilor.
Buada Lagoon este un lac cu apa dulce situat la est de districtul Aiwo din vestul statului insular Nauru, din Pacific. Lacul este atalogat ca „endoreic, neavand legaturi de suprafata sau subterane cu oceanul Pacific. Adancimea medie a lacului este de 24 metri, in cel mai adanc punct aceasta atingand chiar 78 metri. Suprafata lacului este de 0.13 km2. Apa este tulbure si nu este propice inotului. Zona inconjuratoare este remarcabila pentru ca, intr-o tara devastata ecologic si, implicit, social, din cauza exploatarii zacamintelor de fosfati, aici exista palmieri, si chiar intr- un numar relativ mare. Exista un drum asfaltat care inconjoara lacul.
Buada Lagoon, 1908
Pescuit in Buada Lagoon, 1938 (author : Hans Zache)
Kuria este numele unui atol situat in zona cetrala a Insulelor Gilbert, Kiribati, la nord vest de Aranuka. Atolul este format din doua insule, Buariki si Oneeke, separate printr-un canal putin adanc, cu latimea de aproximativ 20 de metri. Cele doua insule sunt conectate printr-un pod si sunt inconjurate de un recif a carui cea mai larga portiune se afla pe coasta estica. Insulele prezinta plaje cu nisip iar vegetatia este formata in principal de cocotieri. Elevatia maxima a insulelor nu depaseste 3 metri.
In 2010 populatia atolului era de 980 de persoane, 154 persoane traind pe insula mai mica. Intreaga populatie face parte din grupul etnic I-Kiribati. Cea mai mare dintre insule, Buariki, are cinci sate (Manenaua – 191 locuitori, Bouatoa – 128 locuitori, Buariki – 169 locuitori , Tabontebike – 91 locuitori si Norauea, cel mai mare dintre acestea – 247 locuitori). Acestea sunt conectate printr-un drum si , mai departe, cu insula mai mica, Oneeke, printr-un pod care inlocuieste vechiul dig care lega cele doua insule. Cele doua insule au latime considerabila, comparativ cu majoritatea atolilor statului Kiribati, in punctul maxim aceasta atingand 4.26 km. Lungimea atolului, de la nord la sud, este de 8.94 km. Suprafata totala de uscat a atolului este de 15.48 kmp, aproape de medie in ceea ce priveste insulele care formeaza statul Kiribati, insa populatia de doar 980 persoane clasifica Kuria ca una dintre cel mai putin populate insule ale statului.
sursa Wikipedia (author : Government of USA, Government of Kiribati)
In extremitatea sud estica a insulei Buariki se afla doua iazuri naturale cu apa maloasa. Pe aceeasi insula este concentrata si administratia atolului, tot aici fiind situate aeroportul, politia, si cea mai importanta scoala precum si “casa de oaspeti”.
Primii europeni care au ajuns in Kuria, in Iunie 1788, au fost capitanii vaselor “Charlotte” (Thomas Gilbert) si “Scarborough” (John Marshall), ambii navigand in slujba Companiei Indiilor de Est. In perioada timpurie a contactului cu civilizatia europeana, animalele aduse de catre acestia starneau temeri cu substrat supranatural, fiind ucise si aruncate in laguna. Intre 1860 si 1880, Kuria a fost condusa de catre Tenkoruti, seful atolului Abemama, acesta preluand atolul de la fostul sef, Ten Temea, care s-a refugiat intr-o alta insula a arhipelagului Gilbert, Maiana.
ABEMAMA
In Iunie 1845, nava franceza Le Rhin culege sase bastinasi ai insulelor Gilbert, aflati intr-o piroga, in largul atolului Tabiteuea. Un chirurg de la bordul navei, M. Fabre, vorbitor al unui dialect polinezian si al limbii maori, discuta cu acestia si culege primul vocabular al limbii vorbite de acestia, care apare intr-o lucrare din 1847, “Revue Coloniale”.Bastinasii erau originari din insula mai mica a Kuria, Oneeke. Cum populatia atolului a fost decimata in timpul cuceririi de catre seful din Abemama, intreprinderea doctorului Fabre este singura marturie a limbii vorbite in Kuria si, in acelasi timp, prima mentionare a insulei in literatura franceza.
Kuria poate fi vizitata prin intermediul Air Kiribati, care opereaza doua zboruri saptamanale dinspre South Tarawa, traseul incluzand si atolul Aranuka. De asemenea exista vase de mici dimensiuni care leaga atolul de capitala statului. Kuria dispune de o “casa de oaspeti” in care turistii sunt cazati, insa sejurul pe insula este dificil. Societatea din Kuria impune un dress code strict, femeilor fiindu-le interzis sa circule in costume de baie, de exemplu.
Numit si Te Marie, Raraka este un atol situat in vestul grupului Tuamotu, in Polinezia Franceza, la 17 km SE de Kauehi, 49 km E de Fakarava, si la 44 km SV de Taiaro. Tahiti se afla la o distanta de 475 km.
Raraka are o forma ovala, avand lungimea de 26 km si latimea de 19 km. Reciful prezinta o multime de bancuri de nisip si minuscule motu, a caror suprafata totala nu depaseste 7,2 kmp. Atolul include o laguna de mari dimensiuni, cu o suprafata de 342 kmp, conectata la ocean printr-un pasaj navigabil, situat in zona nordica a atolului.
Conform unor surse, in prezent Raraka este nelocuit insa este vizitat ocazional de locuitorii insulelor invecinate. Acestia locuiesc temporar intr-o asezare numita Motupapu, situata in imediata vecinatate a pasajului catre laguna. Conform versiunii franceze a Wikipedia, atolul ar fi locuit de populatie de aproximativ 60 de persoane, o contradictie importanta intre surse. Adevarul este ca, pe Google Earth, satul arata extrem de bine. Locuit, adica … As vrea sa merg la fata locului pentru a verifica, dar, deocamdata, nu este posibil 🙂 …
Primul european care a mentionat Raraka a fost un britanic, un anume Ireland, in Octombrie 1831, sosit aici la bordul navei Adhemar. Apoi, atolul a fost vizitat de catre expeditia americana condusa de catre Charles Wilkes (US Exploring Expedition, 1838-1842). Conform insemnarilor lui Wilkes, americanii au intalnit aproximativ 40 de insulari, intre care se aflau si misionari crestini de origine polineziana. Seful acestora era ciung, acesta pierzandu-si bratul in urma unei muscaturi de rechin. Wilkes avea sa revina aici si in 1840. Atolul a fost vizitat si de Jules Dumont d’Urville, in 1838. In secolul XIX atolul devine posesiune franceza, perioada in care populatia atinsese aproximativ 100 persoane.
Namdrik, cunoscut si sub denumirea Namorik, este un atol situat in districtul Ralik Chain, parte componenta a insulelor Marshall. Atolul se afla la 145 km VSV de Jaluit si la 117 km NV de Ebon.
Atolul este format din doua insule dens impadurite, Namorik si Madmad, a caror suprafata totala este de 2,8 kmp. Cea mai mare dintre insule, Namorik, inconjoara laguna de la SV catre NE, in timp ce Madmad inchide coltul NV al lagunei. Intre cele doua insule se afla o alta, mult mai mica. Reciful include si o laguna putin adanca,cu suprafata de 8,4 kmp. Nu exista pasaje navigabile, insa barcile pot trece de recif, la flux, intr-o zona de pe latura vestica a atolului, unde, deasemnea, vasele mari pot acosta, la aproximativ 90 metri in larg. Nu exista, insa, protectie impotriva vanturilor care bat dinspre NE iar acostarea devine periculoasa atunci cand vanturile dinspre SV agita marea, avand in vedere ca in apropierea locului de acostare reciful patrunde aproximativ 135 metri catre larg. Adancimea zonei este de aproximativ 1,2 metri iar coralii au format numeroase formatiuni stancoase. Dealtfel, doua epave pot fi zarite in zona.
Namdrik are o populatie de aproximativ 600 persoane (sau 814, in functie de surse), fiind cel mai mic atol locuit al Insulelor Marshall. Aici se afla trei biserici si o scoala elementara cu aproximativ 200 de elevi si noua profesori. In general, printre acestia se afla si un profesor voluntar care preda engleza. Atolul dispune de o pista de aterizare unde Air Marshall Islands opereaza zboruri la fiecare doua saptamani. Deasemenea, atolul este vizitat o data sau la doua luni de un vas cu provizii. Economia atolului se bazeaza pe productia de copra, recent primind un ajutor australian pentru cumpararea unor echipamente necesare producerii de ulei de cocotier. Deasemenea, s-au facut investitii privind ferme de stridii. Majoritatea cladirilor de pe atol beneficiaza de energie solara, insa pe atol exista si cateva generatoare diesel.
Insulele Marshall au fost descoperite de spaniolul Alonso de Salazar in 1526, insa micronezienii locuisera aici inca din primul mileniu i.e.n. Namdrik a fost descoperit oficial de catre britanicul Henry Bond, in Decembrie 1792, acesta denumindu-l “Barring Island”. Asemenea tuturor Insulelor Marshall, Namdrik a fost posesiune germana incepand cu 1884, arhipelagul fiind cumparat de la spanioli. Dupa WWI insula a intrat sub controlul Japoniei iar dupa WWII sub control american, pentru a intra in componenta noului stat independent Marshall Islands, incepand cu 1986. Atolul nu a cunoscut lupte, in perioada WWII. Namdrik a ajuns in atentia lumii in Noiembrie 2011 cand aici au ajuns doi pescari din Kiribati, care au plutit in deriva timp de 33 de zile.
Kaukura este un atol situat in zona estica a arhipelagului Tuamotu, din Polinezia Franceza. Cel mai apropiat atol vecin este Arutua, situat la 16 km catre est. Kaukura se afla la 58 km SV de Rangiroa si la 340 km NE de Tahiti. Geografic, atolul apartine subgrupului Palliser Islands, iar administrativ face parte din comuna Arutua, alaturi de atolul cu acelasi nume si atolul Apataki. Kaukura mai este cunoscut si sub numele Kaheko.
Kaukura are o forma ovala, alungita. Lungimea este de 46 km iar latimea maxima de 14 km. Reciful este ingust in zona nordica si se lateste considerabil in zona sudica. Atolul include un numar de 65 de insulite a caror suprafata totala este de 11km². Cea mai importanta insula se numeste Motu Panao, si este situata in zona nord vestica a atolului. Suprafata lagunei este de 436 km2. Putin adanca, aceasta are un singur pasaj navigabil, Faape, situat in zona estica. Atolul este o excrescenta coraligena formata in varful unui munte vulcanic submarin care se ridica in jur de 850 metri de pe fundul oceanului.
Kaukura avea in 2007 o populatie de 542 locuitori, aceasta scazand in 2012 la 475 locuitori. Cel mai important sat al atolului se numeste Raitahiti si este situat in zona nord estica. Desi in mod traditional economia atolului se bazeaza pe pescuit, ale carui produse sunt destinate pietelor din Tahiti, in ultima vreme turismul a devenit principala sursa de venituri. Atolul beneficiaza de un mic aerodrom, deschis in 1994. Acesta este situat in apropierea satului Raitahiti.
Primul european care a ajuns aici a fost olandezul Jakob Roggeveen, in 1722. Acesta conducea o expeditie finantata de catre Compania Olandeza a Indiilor de West, si se afla in cautarea miticei Terra Australis. James Cook a raportat atolul in Aprilie 1774, in cursul celei de-a doua dintre calatoriile sale in Polinezia. Fabian Gottlieb von Bellinghausen a acostat aici in Iulie 1820. Kaukura devine teritoriu francez in secolul XIX. A fost perioada de aur a productiei de ulei de cocos, catre anii 1860 exporturile ridicandu-se la aproximativ 15 tone anual. In 1903 atolul este devastat de catre un ciclon tropical.
Manono este o insula situata in Stramtoarea Apolima, intre insulele principale ale statului Samoa, Savai’I si Upolu, la 3,4 km VNV de Capul Lefatu, cel mai vestic punct al insulei Upolu. In apropiere se afla insula locuita Apolima, si Nu’ulopa, nelocuita, aceasta din urma aflata la 700 metri ESE. Manono are o suprafata de 3 km², lungimea de 2,4 km, latimea maxima de 1.5 km, si se gaseste in interiorul unui recif de corali dezvoltat pe coasta insulei Upolu.
Manono are a treia cea mai mare populatie dintre cele patru insule locuite ale statului Samoa.Aici se afla patru sate a caror populatie totala se ridica in 2006 la 889 persoane. Acestea sunt Apai (111 locuitori), situat in zona vestica a insulei, Faleu (354 locuitori), situat in sud, Lepuia’I (223 locuitori), situat in sud vest, si Salua (201 locuitori), situat in nordul insulei.
Nu exista masini sau drumuri pe Mannono, ci doar o carare care strabate insule de-a lungul coastei. Cainii sunt interzisi pe insula, din motive ce tin de protejarea mediului. Electricitatea a fost introdusa pe insula in 1995, pentru a stimula turismul. Aici exista cateva mici magazine si colibe “fale” situate pe plaja, destinate turistilor. O cursa intre Manono si Upolu dureaza aproximativ 20 de minute cu barca. In afara turismului, locuitorii practica si agrucultura, cultivand taro, igname, banane si cocotieri.
In secolul XIX insula a fost numita “Flat Island”, intrucat este formata dintr-un deal plat (ramasita a craterului unui vulcan stins), deal inconjurat de zone joase, vizibile de pe mare doar de la mica departare de insula. In prima parte a secolului, insula a fost sediul misionarilor bisericii metodiste.
Ua Huka face parte din grupul Insulelor Marchize(Marquesas), una dintre subdiviziunile Polineziei Franceze. Insula face parte din grupul nordic si se afla la aproximativ 40 km est de Nuku Hiva si la 98 km NE de Hiva Oa. Ua Huka a fost denumita, de-a lungul timpului, si Roohka, Ua Huna(in dialectul insulelor Marchizesudice),Washington Island, Riou, Solide, Roahonga (in tahitiana), Hooahooga .
Insula, are forma de semiluna, cu marginea concava indreptata catre sud. Ua Huka s-a format in urma activitatii a doi vulcani, cu varsta intre 2,2 si 2,4 milioane de ani, ale caror caldere sunt incluse una in cealalta. Prima caldera are un diametru de aproximativ 10 km diametru si include valea Vaipaee. Cea de-a doua cladera, situata in jumatatea estica a primeia, are un diametru de aproximativ 5 km si include vaile Hane si Hokatu dar si cel mai inalt varf al insulei, Hitikau, care se ridica pana la 857 metri deasupra nivelului marii. Craterul Tahoatikihau ofera privelistea unui lac de lava pietrificat. Suprafata insulei este de aproximativ 83 km², lungimea fiind de 14 km iar latimea de 10 km. Zona centrala se prezinta sub forma unui platou brazdat de vai adanci sapate de paraie. In zona vestica marea a sapat numeroase grote marine.
Vegetatia Ua Huke este mult mai saraca decat cea a celorlalte insule din grupul Marchize. Mare parte a vegetatiei native a fost devastata de caprele salbatice si de hoardele de cai, al caror numar cumulat este estimat la peste 3,000. In plus, insula este mai joasa decat cele din jur, neretinand norii de la altitudini mari, astfel ca precipitatiile sunt mai reduse, insula avand un aspect arid. Vegetatia este compusa in general din tufisuri specifice zonelor aride, cu exceptia vailor, acolo unde este concentrata populatia. Fauna este, insa, impresionanta. Rechini, delfini, pisici de mare si numeroase specii de pesi tropicali populeaza apele din jur. In golful Haavei pot fi intalnite testoase gigant. Ua Huke si insulitele din jur adapostesc 16 specii de pasari marine si 17 specii de pasari terestre, dintre care 8 sunt endemice, dar si doua specii de paianjen, intalnite doar aici.
Centru administrativ al insulei si al diviziunii administrative cu acelasi nume este satul Vaipaee, situat pe coasta sudica a insulei. In 2012 populatia insulei era estimata la 621 persoane. In afara de Vaipaee pe insula se mai afla doua sate, Hane si Hokatu, toate cele trei fiind situate pe coasta sudica.. In ciuda faptului ca insula se afla in grupul nordic al Marchizelor, cultural aceasta este legata de insulele sudice, in principal de tribul Pepane, localizat in zona estica a insulei Hiva Oa. Numarul populatiei este oscilant, in principal datorita emigratiei. Aici nu exista un liceu, astfel ca elevii sunt obligati sa mearga in Nuku Hiva, apoi in Papeete, pentru a isi desavarsi educatia. Multi nu mai revin acasa. Pe insula se vorbeste franceza si limba insulelor Marchize iar in mai mica masura, tahitiana si engleza.
Cu toate ca principala activitate pe insula este legata de productia de copra, Ua Huka are un potential serios in ceea ce priveste turismul, vizate fiind cele nu mai putin de sase muzee si numeroasele situri arheologice, care prezinta vestigii ale civilizatiei insulelor Marchize. In acelasi timp, extrem de interesanta este flora unica a insulei. “Pupuakeiha Arboretum” consta in 17 hectare de pamant, in apropiere de Vaipaee, pe care sunt plantate mai mult de 300 de specii de arbori din intreaga lume (1,000 dupa alte surse), sperandu-se ca in viitor aceasta pepiniera sa serveasca reimpaduririi insulei. Atractiile naturale includ “Golul Invizibil” din Vaipaee, golfurile Haavei si Hatuana sau pestera “Grotte aux Pas”, care contine si o plaja. Alte activitati aducatoare de venituri sunt pecuitul, agricultura (recent s-au extins culturile de citrice) si artizanatul (sculpturile in lemn de fier, sau santal). Pe insula nu exista banci iar cardul de credit nu poate fi utilizat. Nu exista hoteluri ci doar cateva pensiuni familiale si cateva restaurante.Cele trei sate sunt legate prin singurul drum al insulei, acesta ducand catre aeroportul inaugurat in 1972, primul aeroport al insulelor Marchize. Acesta este situat pe o faleza dintre Vaipaee si Hane. Exista legaturi la doua saptamani cu Tahiti.
Insula este locuita de mult timp de populatia din Marchize. Un sit din apropiere de Hane, Meiaute, este considerat a fi cea mai veche asezare umana cunoscuta din Polinezia. Anumite vestigii au fost datate din secolul III. Langa Vaipaee s-au gasit o serie de petroglife gravate in piatra, una dintre acestea reprezentand o piroga cu panze, unica in Polinezia. WikiMiniAtlasPrimul occidental care a zarit insula a fost americanul Joseph Ingraham, in 1791. Acesta a numit insula “Washington”, o denumirea care avea sa fie extinsa intregului grup nordic al Marchizelor.
Niulakita este cea mai sudica insula a statului insular Tuvalu, situat in Pacificul de Sud. Insula se gaseste la 270 km su de capitala statului, Funafuti. Niulakita se prezinta ca o singura insula cu forma aproximativ ovala, cu axa mai lunga (aproximativ 1 km lungime) orientata E-V. Suprafata totala este de 0,4 km². Insula este inconjurata de un recif care face ca debarcarea si pescuitul sa fie doua actiuni destul de periculoase. Pe Niulakita se afla cel mai inalt punct al statului Tuvalu, acesta aflandu-se la doar 4.6 metri deaupra nivelului marii. Centrul insulei are forma unei depresiuni, formate pe locul unei foste lagune, in urma careia au ramas doar cateva iazuri (patru, dupa unele surse).
Populatia insulei era estimata la 35 de locuitori in 2002. Acestia locuiau in singurul sat de pe insula. Populatia locala provine din emigranti de pe atolul Niutao, ajunsi aici dupa 1949, in urma suprapopularii atolului de bastina. Legendele locale spun ca insula a fost descoperita de calatori de pe insula Nui, aflati in drum catre Vaitupu si care au ajuns aici din greseala, canoele acestora deviind catre sud. La momentul sosirii acestora, pe insual se gaseau doar arbori pukavai (pisonia grandis). Unul dintre calatori, Kaeula, a murit si a fost inmormantat aici, alaturi de mormant fiind plantati cativa cocotieri, ceea ce explica existenta acestora pe insula. Numele insulei a fost dat de conducatorul grupului, Kaunatu, dupa o locatie de pe insula de bastina a acestora, Nui.
Prima mentiune europeana ii apartine spaniolului Alvaro de Mendana y Neira, vare a zarit insula la 29 August 1595. Acesta a cartografiat insula cu numele “La Solitaria”. Incercarea de a debarca s-a dovedit fara succes. IN 1821 insula a fost vizitata de catre George Barrett, un vanator de balene din Nantucket. Acesta a botezat insula “RockyIsland”. Alte denumiri folosite de-a lungul timpului au fost “IndependenceIsland” si “Sophia”.
Secolul XIX a adus o oarecare activitate comericala, implicand excavarea de guano. In jurul anului 1879, conducatorii din Vaitupu au trimis expeditii pentru a planta cocotieri pe insula. Insa, un an mai tarziu, au fost instiintati de revendicarea unei companii cu sediul in Samoa. In ciuda acestui fapt, conducatorii din Vaitupu au cedat dreptul lor de proprietate unei companii germane cu sediul in Apia, care avea sa dea faliment pe la 1888. Insula avea sa fie apoi cumparata de un american, HJ. Moors, care traia , deasemenea, in Apia, Samoa. In Septembrie 1896 un anume capitan Gibson nota in jurnalul navei sale ca pe insula traiau sase indigeni care lucrau pentru Moors (probabil produceau copra). Revendicarile americane asupra insulei, sustinute de actul Guano, au fost retrase dupa semnarea in 1983 aunui tratat intre Tuvalu si USA.
Kadavu este a patra cea mai mare insula din Fiji, si cea mai mare insula a subgrupului Kadavu, un arhipelag de insule vulcanice care include, pe langa Kadavu, si insulele Ono, Galoa si un numar de insule mai mici ce apartin unei formatiuni coraligene numite Great Astrolabe Reef. Kadavu se afla la 88 km sud de capitala fijiana, Suva.
Insula are o suprafata de 411 kmp. Are o lungime de 60 (93) km si o latime care variaza intre 365 metri si 13 km. Insula este aproape delimitata in doua de catre istmul Namalata care separa golful Namalata, de pe coasta nordica, de portul natural Galoa, de pe coasta sudica. In apele golfului Galoa se gasesc doua insule, Galoa si Tawadromu. Kadavu este caracterizata de un relief muntos, accidentat. Cel mai inalt varf, Nabukelevu/Mt. Washington, situat in zona vestica a insulei, se inalta la 822 metri deasupra nivelului marii.
Kadavu pastreaza inca aproximativ 75% din padurea sa tropicala originala. Aceatsa adaposteste o sumeenie de specii de pasari, patru dintre acestea endemice (Velvet Dove, Crimson Shining Parrot, Kadavu Honeyeater si Kadavu Fantail). In largul coastelor sudice, estice, dezvoltandu-se catre nord, se afla Great Astrolabe Reef, o bariera de recifuri de corali considerate una dintre cele mai in voga destinatii pentru scuba diving din Fiji.
Populatia insulei era estimata in 2007 la 10,167 persoane. Cea mai mare asezare de pe insula se numeste Vunisea. Aici se afla un aeroport, un liceu, un spital si o institutie guvernamentala. Kadavu este una dintre cele mai putin dezvoltate zone din Fiji. Drumurile sunt putine iar economia este bazata pe agricultura de subzistenta. Nu exista banci dar turismul face pasi hotarati, principalele atractii fiind sporturile acvatice. In 2005 s-a anuntat un plan finantat de catre Taiwan, prin care se dorea construirea de drumuri si imbunatatirea posibilitatilor de transport catre si dinspre Suva.
sursa Wikipedia; author : James Park Thomson (1854-1941)
Insula a fost descoperita de catre William Bligh, in 1792, in timpul celei de-a doua calatorii la bordul navei “Providence”. In 1799 Kadavu a fost vizitata si de catre nava americana Ann&Hope, aflata in drum catre Australia. In 1827 Dumont d’Urville aproape a scufundat nava Astrolabe in reciful care avea sa-i poarte numele (Great Astrolabe Reef). Insula avea sa devina apoi o baza pentru vanatorii de balene si comerciantii cu castraveti de mare, veniti din Australia si USA. Golful Galoa avea sa devina un port important pentru navele care faceau curse intre Sydney, Auckland si San Francisco.
Robinson Crusoe , cunoscuta in trecut sub numele “Más a Tierra” sau “Aguas Buenas”, este a doua cea mai mare insula a arhipelagului Juan Fernandez, situat in Pacificul de vest, la 674 km vest de coasta chiliana. La 1.5 km in largul coastei sud vestice a insulei se afla insula Santa Clara, a treia insula a arhipelagului, cea mai mare insula a acestuia fiind Alejandro Selkirk. In largul coastelor Robinson Crusoe se afla si o alta insulita, Juanango, insa dimensiunile acesteia sunt neglijabile.
Insula are un relief muntos, accidentat, format din roci bazaltice provenite de pe urma unei indelungi activitati vulcanice. Ultimile evenimente s-au produs in 1743, dar datele sunt nesigure, si in 1835. Eroziunea a dat nastere unui numar mare de vai adanci. Zona sudvestica a insulei se prelungeste cu o peninsula numita Cordón Escarpado . Cel mai inalt punct al insulei este varful El Yuncue, care se inalta la 915m deasupra nivelului marii. Suprafata totala a insulei este de 47.9 kmp.
Robinson Crusoe beneficiaza de un climat subtropical mediteraneean, moderat de alizee si curentul Humboldt. Temperaturile variaza intre 3°C si 34°C, media anuala fiind de 15.4°C. La altitudinile inalte temperaturile sunt mai scazute, ocazional aparand inghetul. Lunile de iarna aduc precipitatii insemnate, insa la altitudini peste 500 metri, ploile au o frecventa aproape zilnica. Coasta vestica a insulei este mai secetoasa. Cantitatea de precipitatii variaza in functie de fenomenul El Niño.
Arhipelagul are statut de parc national din 1935 si “World Biosphere Reserve” incepand cu 1977, avand o importanta deosebita datorita speciilor endemice. Din 211 specii de plante care se intalnesc aici, 132 sunt endemice, la fel ca 230 specii de insecte. Fauna include cateva specii importante precum pinguinul Magellan, petrelul Masatierra (numit dupa fosta denumire a insulei) sau o specie in pericol de extinctie de pasare colibri, “Juan Fernandez Firecrown”.
Insula este cea mai populata dintre cele doua insule locuite ale arhipelagului, cealalta fiind Alejandro Selkirk. Cea mai mare parte a populatiei este concentrata in orasul San Juan Bautista, situat in golful Cumberland, pe coasta nordica a insulei. In 2011 populatia era estimata la 859 persoane, insa numarul variaza in functie de anul scolar, perioadele de pescuit si sezonul turistic, acesta din urma cul minand in Decembrie. Comunitatea duce o viata rustica, dependenta de comertul cu homari. Totusi, pe insula exista cateva autvehicule, internet si acces la televiziune. In zona peninsulei sudvestice se afla o pista de aterizare, legata de oras printr-un serviciu tip ferry. Zborul pana in Santiago de Chile dureaza ceva mai putin de trei ore. Exista curse si catre Valparaiso. Turismul este o activitate care aduce ceva venituri localnicilor, cateva sute de turisti sosind aici anual. Scuba diving-ul devine din ce in ce mai popular, datorita epavelor datand din perioada WWI.
Insula a fost descoperita in 1574 de catre navigatorul spaniol caruia arhipelagul ii poarta numele. Nu exista dovezi ca insula ar fi fost frecventata de polinezieni, in ciuda apropierii de Insula Pastelui, dar nici de catre populatiile amerindiene. Un program difuzat de catre History Channel in 2010 sustinea, prin vocea unui cercetator canadian, ca doua formatiuni stancoase de pe insula ar fi, de fapt, statui maya extrem de erodate, insa programul a fost defiintat de critica, ca fiind lipsit de credibilitate. In 1704 Alexander Selkirk a fost parasit aici si a supravietuit singur timp de patru ani si patru luni. Selkirk si-a exasperat capitanul, Thomas Stradling, cu obiectiile sale asupra sigurantei navei Cinque Ports iar acesta din urma a admis sa il lase pe insula Robinson Crusoe. Selkirk a primit doar o muscheta, praf de pusa, unelte, ceva haine, un cutit si o biblie. Experienta acestuia a constituit sursa de inspiratie pentru cartea lui Defoe. In 1966, in scopuri de marketing, insula a primit numele “Robinson Crusoe”. In timpul WWI aici a avut loc o batalie intre nave germane si britanice, cunoscuta sub numele “Batalia de la Mas a Tierra”.
In 27 februarie 2010 insula a fost lovita de un tsunami provocat de cutremurul chilian de 8.8 grade. Tsunami-ul a avut intre trei si cinci metri cand a lovit insula si a distrus mare parte a orasului San juan Batista, opt persoane pierzandu-si viata.
Lampedusa este cea mai mare dintre Insulele Pelagie, un mic arhipelag italian din Marea Mediterana. Administrativ, insula face parte din provincia siciliana Agrigento, alaturi de celelalte doua insule ale grupului, mai micile Linosa si Lampione. Lampedusa este cel mai sudic punct al Italiei. Cel mai apropiat uscat este Tunisia, aflata la 113 km, in timp ce Sicilia si Malta se afla la 176 km departare. Cu toate ca insula este parte a Italiei, geologic aceasta este legata de Africa, marea din jurul acesteia avand adancimea de maximum 120 de metri.
Suprafata insulei este de 20,2 kmp. Lampedusa un aspect arid. Vegetatia este similara celei nord africane, fiind formata in principal din arbusti, mai ales in zona vestica. Nu exista surse de apa cu exceptia precipitatiilor neregulate. Zona sud vestica este dominata de ravene adanci in timp sud estul cuprinde vai domoale si plaje nisipoase. Zona nordica prezinta faleze, abrupte pe coasta nord vestica si domoale in zona nord estica. O mica insulita la sud de Lampedusa, isola dei Conigli, este unul dintre ultimile locuri de depunere a oualelor pentru o specie de testoasa marina (Loggerhead), in pericol de disparitie in bazinul mediteranean. Fauna marina a insulei include si pisici de mare si delfini.
Lampedusa se bucura de un climat semi-arid, cu veri calde si uscate si ierni blande. Marea din jur, putin adanca, ramane calda in cea mai mare parte a anului. In August apa are intre 28 si 30 °C, iar in Noiembrie pastreaza temperaturi intre 21 si 25 °C. Doar intre Februarie si Martie temperatura ajunge la aproximativ 18 °C.
Populatia indigena este de aproximativ 4,500 de persoane. Sursele de venit sunt pescuitul, agricultura si turismul. In 2013 Trip Advisor a votat Rabbit Beach, situata in zona sudica a insulei, ca fiind cea mai buna plaja din lume. Insula este conectata prin ferry de portul sicilian Porto Empedocle. Deasemenea, aeroportul local ofera zboruri continue catre orasele siciliene Palermo si Catania si, in timpul verii, catre Roma si Milano.
Lampedusa a fost o baza maritima a lumii antice, fiind frecventata de fenicieni, greci, romani si arabi. In 1553 insula a fost atacata de pirati din nordul Africii, in jur de 1000 de persoane fiind duse in sclavie. Dealtfel, pirateria a facut ca insula sa fie parasita. Intrata in 1667 in posesia unei familii nobiliare, Tomassi, Lampedusa a ramas nelocuita pentru inca aproximativ 100 de ani, dupa care a fost declansat un proces de recolonizare a acesteia. In 1860 devine parte a regatului Italiei, guvernul punand aici bazele unei colonii penale. In timpul WWII, inainte de a invada Sicilia, americanii au cucerit fara lupta garnizoana locala afectata de lipsa oricarei surse de apa potabila.
Cum americanii au instalat aici facilitati militare in anii ’70, insula a devenit scena unor incidente armate, incepand cu anii ’80. In 1986 Libia a tras cu rachete catre facilitatile americane, fara a cauza daune, ca represalii pentru bombardamentele asupra oraselor Tripoli si Banghazi. In 1989 americanii au doborat doua avioane libaneze la aproximativ 200 km de Lampedusa. Insa in 1994 baza NATO a fost trecuta sub controlul italian iar situatia s-a calmat.
Catre inceputul anilor 2000 insula a devenit unul dintre cele mai importante puncte de intrare in Europa a emigrantilor africani . In 2009 centrele de refugiati sufereau din cauza suprapopularii, in luna Februarie a acelui an izbucnind o revolta ce a dus la incendierea si distrugerea unei parti a centrului de refugiati. Recentele evenimente din Tunisa si Libia au facut ca aproximativ 48,000 de refugiati sa ajunga pe insula. Prima vizita in afara Romei a Papei Francisc a avut loc aici, in Iulie 2013. In Octombrie 2013 o nava ce transporta in jur de 500 de emigranti din Eritrea si Somalia a naufragiat in largul coastelor insulei, ducand la moartea a cel putin 300 de persoane in ceea ce a fost numit “Lampedusa boat disaster”.
Mili este numele unui atol ce face parte din arhipelagul Ratak, subdiviziune a Insulelor Marshall. Situat aproape de extremitatea sudica a grupului Marshall, la 78 km sud est de atolul Arno, Mili este format din 92 de insulite a caror suprafata totala este de 14.9 kmp, fiind, din acest punct de vedere, al doilea cel mai mare atol din Insulele Marshall, dupa Kwajalein. Laguna este, deasemenea, mai mica decat cea a atolului Kwajalein, avand o suprafata de doar 760 kmp. Mili este separat de un alt atol, Knox printr-un canal putin adanc, numit Klee Passage. Initial, in locul acestuia se afla un banc de nisip care inea Knox de Mili, insa eroziunea marii l-a imprastiat. Pasajul nu este accesibil navelor de tonaj mare. Elevatia maxima pe Mili nu depaseste 3 metri.
In 1999 populatia din Mili era estimata la 1032 persoane, acestea apartinand grupului etnic “Marshall”. Cel mai mare sat poarta numele atolului, celelalalte asezari fiind numite Nallu, Enejet, Lukonor, Tokewa si Wau. Distanta dintre Nallu, Enejet si Lukonwor poate fi parcursa pe jos in timpul refluxului. Doua piste de aterizare sunt disponibile, in satele Mili si Enejet, acestea fiind deservite de catre compania nationala, Air Marshall. Produsul de export al atolului este, bineinteles, copra in schimbul careia insularii primesc bani, hrana si haine occidentale dar si obiecte de uz casnic, panouri solare. O sursa de venit ar fi si turismul, atolul fiind vizitat de yacht-urile care traverseaza insulele Marshall.
Istoria recenta a atolului Mili este patata de sange. Atolul intra in atentia lumii occidentale in 1823 cand baleniera “Globe” din Nantucket este adusa aici de catre echipajul sau, in urma unei rebeliuni in care au fost implicati patru marinari imbarcati in ultimul moment in Honolulu (Silas Payne, John Oliver, William Humphries and Joseph Thomas) . Samuel B.”Bloody Sam” Comstock, capul rascoalei, ucisese capitanul navei si cei trei ofiteri ai acestuia pentru a fi ucis la randu-i de catre Silas Payne, la cateva zile dupa ce nava ancorase in laguna atolului Mili. Comstock intentiona sa intemeieze propriul sau „regat” pe Mili dar ceilalti acoliti au suspectat ca acesta intentiona sa ii ucioda si sa distruga nava (si urmele rebeliunii). Echipajul s-a divizat si sase dintre membri aveau sa dispara cu nava lasand in urma noua persoane. Acestia au ajuns in Valparaiso, in Chile. Doi ani mai tarziu, cand un vas American a venit sa ii salveze, doar doi dintre cei ramasi in urma mai traiau, restul fiind ucisi de localnicidupa ce occidentalii au incercat sa se impuna in fata acestora prin forta.
sursa : aici (photo credits : Marshall Islands Visitors Authority)
Infamul blackbirder Bully Hayes a detinut o insula aici, Tokowa, in ultima perioada a secolului XIX. Acesta a folosit-o ca baza pentru operatiunile sale prin care insela sau rapea insulari din Pacific si ii vindea ca sclavi, in special minelor peruane. Hayes a operat in Pacific in anii 1860 si 1870, pana la momentul mortii sale violente, provocate de bucatarul navei sale, Peter „Dutch Pete” Radeck. Hayes a fost descris ca „un pirat al Marilor Sudului” sau „ultimul dintre bucanieri” cu toate ca nu exista dovezi ca ar fi practicat pirateria in sensul clasic al conceptului (preluarea prin forta a unei alte nave).
In 1870 ia fiinta prima biserica crestina de pe Mili. In 1884 atolul intra in stapanirea Germaniei. Acestia au infiintat aici un punct comerical. Dupa WWI Japonia preia atolul si instaleaza o statie radio si o statie meteorologica. In perioada WWI japonezii au fortificat insula, garnizoana locala ajungand a gazdui o baza pentru hidroavioane si o forta militara umana intre 4,300 si 5,100 de persoane. Statele unite au bombardat atolul intre 1943 si 1945. Doar jumatate dintre cei 5,000 de soldati japonezi au supravietuit razboiului, garnizaoana japoneza predindu-se la 22 August 1945. Mili este intesata de ramasite ale masinariei de razboi din perioada WWII. Legea interzice ca acestea sa fie luate de pe insula. Pot fi intalnite buncare, sine de cale ferata, piese de artileriem bombardiere, imprastiate atat in jungle de pe uscat cat si sub apele lagunei. Se mai pot vedea chiar si cratele ramase in urma bombardamentelor. Dupa WWII, insula a fost administrate de americani, devenind parte a statului independent MarshallIsland in 1986.
SwainsIsland este un atol care face parte din lantul de insule Tokelau, din Pacific. Desi este legat cultural de Tokelau, (teritoriu neo zeelandez, format din trei atoli), Swains este administrat de catre Statele Unite (Samoa Americana). Atolul a fost cunoscut de-a lungul timpului sub numele de Olosenga (denumirea samoana), Olohega Island, Quiros, Gente Hermosa sau Jennings Island.
Suprafata atolului este de 186.5 hectare din care uscatul reprezinta aproximativ 150.8 hectare. Laguna centrala are o suprafata de 35.8 hectare. In zona estica a acesteia se afla o mica insula de 764 mp. Swains este un atol oarecum neobisnuit, avand in vedere ca este format dintr-un cerc complet de uscat care inchide o laguna ce nu comunica cu oceanul. Apa acesteia este dulce (hipersalina, dupa alte surse) si a fost descrisa de vizitatori recenti ca fiind maloasa, un ambient perfect pentru multitudinea de tantari care infesteaza insula. In 2007 un radio amator a confirmat ca apa lagunei nu este potabila, dar poate fi folosita pentru spalat. Apa potabila este disponibila doar prin intermediul a doua rezervoare din apropierea zonei unde se produce copra.
Atolul este detinut de catre o familie, Jennings, fiind folosit ca plantatie de cocotieri, principala activitate fiind productia de copra in care este angrenata intreaga populatie, estimata in 2005 la aproximativ 37 persoane, nativi din Tokelau. Acestia locuiau in satul Taulaga, situat pe coasta vestica a insulei. Inainte de 2005 satul era format din aproximativ 20 de fale (colibe traditionale din Tokelau), o cladire unde se producea copra, o scoala si o biserica. Dupa ce ciclonul Percy a lovit insula in 2005 doar biserica a ramas in picioare. Parte din constructii au fost reconstruite insa populatia a intrat in declin , in 2010 fiind estimata la 17 persoane. Acestea vorbesc limba din Tokelau, desi limba oficiala din Samoa Americana este engleza.
In sud estul atolului se afla un sat abandonat, Etena. Aici se afla ruinele resedintei dinastiei Jennings, proprietarii insulei. Cladire cu patru dormitoare, aceasta a fost construita in secolul XIX. In anii ’20 un vizitator mentiona ca parte din aceasta era deja nefolosita. In perioada de glorie a acestei familii, Swains era inconjurata de un drum, Old Belt Road, care in present a ajuns la stadiul unei poteci cotropite de vegetatia tropicala.
Primul European care a vizitat atolul a fost portughezul Pedro Fernandes de Queirós, ajuns aici in 1606.Acesta l-a botezat Isla de la Gente Hermosa. Ceva mai tarziu atolul a fost atacat de catre populatia atolului Fakaofo. Barbatii de pe Swains au fugit sau au fost ucisi in timp ce femeile au fost rapite de invadatori. Conditiile vitrege din Swains, popular legate de blestemul ultimului sef local, au facut ca cei din Fakaofo sa paraseasca atolul. In 1841 Swains a fost vizitat de catre americanul William L. Hudson. Acesta a observant erori in localizarea atribuita portughezului Queiros si a redenumit atolul dupa numele celui care pozitionase corect insula, William Chown Swain.
Dupa vizita lui Hudson, locuitorii din Fakaofo sa-u intors pe Swain si au intemeiat o comunitate careia, pentru o perioada, i s-au alaturat trei francezi care au inceput sa faca comert cu ulei de palmier. In 1856 pe insula a debarcat americanul Eli Hutchinson Jennings, sosit impreuna cu sotia sa samoana, Malia. Acesta a pretins ca a cumparat insula de la un capitan britanic care pretindea ca o descoperise. Conform unor surse pretul pentru insula fusese de 37 shillings pe hectar, plus o stica cu gin. Incepand cu acel an, pentru o perioada de aproximativ 7 decenii, atolul a devenit proprietatea semi-independenta a familiei Jennings, care arbora, totusi, steagul american. Practic, dinastia Jennings a condus insula, independent de orice alta autoritate, intre 1856 si 1925. Insula a fost revendicata in secolul XIX de catre US Guano Company prin actul Guano, alaturi de o multitudine de alte insule din Pacific.
Familia Jennings a pus bazele unei plantatii de cocotieri insa, in afara de aceasta activitate, patriarhul familiei a colaborat cu navele peruviene care practicau “blackbirding”, ajutand la depopularea celorlalte trei insule din lantul Tokelau. In 1925 insula a devenit parte a American Samoa, in timp ce a treia generatie Jenning (Ann si Alexandre, nepotii lui Eli Sr. si copii lui Eli. Jr) aveau sa devina administratori/proprietari ai insulei. In acea perioada insula numara 100 de persoane. Incepand din anii ’50 s-a instaurat un “joc“ permanent privind revendicarile asupra insulei, implicand Noua Zeelanda prin posesounea sa, Tokelau, si USA.
Ciclonul Percy a lovit atolul in Februarie 2005, distrugand satul Taulaga si proprietatea Jennings din vechiu Etena. In acel moment pe atoll se aflau doar sapte personae carora a fost nevoie sa li se parasuteze provizii. In Martie 2007 populatia numara in jur de 15 locuitori.
sursa Wikipedia, author : multisanti
sursa Wikipedia, author : Phillip Capper
sursa Wikipedia , author : Andrea Bocchino
sursa Wikipedia, author : Andy Roberts
sursa Wikipedia, author : Telle
sursa Wikipedia, author : Telle
sursa imagini : Batona
Silence's Blog 